Jenny Jokela, regizoarea și ilustratoarea finlandeză stabilită la Londra, a revenit la București pentru cea de-a 21-a ediție a Festivalului Internațional de Film de Animație Animest, de această dată în calitate de membră a juriului competiției de scurtmetraj și film studențesc. Câștigătoare a marelui trofeu Animest în 2025 cu filmul „Dollhouse Elephant”, Jokela este absolventă a Royal College of Art și autoarea unui stil inconfundabil bazat pe pictură manuală cu acrilic pe hârtie. Interviul a fost realizat de Laura Ducu și publicat pe Zile și Nopți.
De la experimentul vizual la libertatea cadrului pictat
Traseul artistic al lui Jokela nu a pornit direct spre animație: regizoarea povestește că dilema sa inițială a fost între filmul de ficțiune și animație. Autodidactă în primă instanță, a experimentat mult cu filmarea și colajul, înainte de a descoperi că desenul îi oferă o libertate pe care realitatea filmată nu i-o putea da. Nesiguranța față de propriile abilități de ilustrator a fost, paradoxal, factorul care a împins-o spre animație.
Revelația tehnică a venit odată cu primele teste de animație pictată: fotograma trece atât de rapid pe ecran, încât imperfecțiunea unui singur desen nu mai contează, forța narativă construindu-se din fluxul cadrelor. Regizoarea descrie această descoperire drept „intoxicantă”.
Tehnica sa implică pictarea manuală a miilor de fotograme cu acrilic pe hârtie. Jokela explică faptul că textura brută a vopselei îi conferă lejeritate și o împiedică să cadă în perfecționism, orientând-o spre emoție, ritm și tempo. Selecțiile în festivaluri majore precum Annecy, Sundance și Ottawa, alături de colaborări cu Coldplay (proiectul vizual „A Film for the Future”), Tate Gallery, BBC, Adult Swim și Disney, au consacrat-o pe scena internațională a animației de autor.
Laboratorul interior: între terapie și structură narativă
Primul său film, „Barbeque” — lucrarea de absolvire de la Royal College of Art, din 2018 —, a fost, potrivit propriilor declarații, o formă de terapie vizuală: subiectul era gestionarea traumei unei agresiuni sexuale, iar animarea cadrelor i-a permis să exprime ceea ce nu putea verbaliza în ședințele de psihoterapie. Regizoarea mărturisește că nici măcar nu știa cum se va termina filmul în momentul în care lucra la el.
La polul opus se află „Dollhouse Elephant” (2025), primul proiect care nu mai este direct autobiografic: a presupus un scenariu complet, un storyboard detaliat și o planificare riguroasă. Între cele două filme se află „Sweet Like Lemons” (2023) și „Live a Little” (2019), lucrări care explorează, de asemenea, stări greu de verbalizat — rușine, disociere, traume din relații toxice — ancorate vizual în corpul feminin deformat sau fragmentat.
Regizoarea explică absența aproape totală a dialogului rostit din filmele sale prin faptul că îi vine mai natural să construiască povestea prin sunet, ambianță și muzică. Animația, spune ea, poate face vizibil ceea ce în viața reală rămâne invizibil, ceea ce face replicile adesea inutile. Totuși, următorul său scurtmetraj va fi primul în care personajele vorbesc — o comedie neagră inspirată dintr-o experiență reală din tinerețe, petrecută la Londra, când s-a trezit nevoită să conducă o cafenea după ce proprietarul a ajuns la închisoare. Proiectul va implica mai multe personaje, va aborda din nou tema violenței împotriva femeilor și va fi, ca de obicei, pictat manual.
Referitor la criteriile de selecție a unui proiect de autor, Jokela precizează că subiectul trebuie să o macine cu adevărat — o dilemă intimă sau ceva care o enervează profund. Procesul de explorare începe cu zeci de cadre libere, mini-loops și GIF-uri, până când forma filmului devine intuibilă.
„Dollhouse Elephant”, juriul Animest și nevoia de umanitate
Producția filmului „Dollhouse Elephant” a implicat colaborarea cu Böhle Studios, unde o echipă de pictori și animatori a realizat straturile de bază ale cadrelor, în timp ce Jokela revenea asupra fiecărui desen pentru a aplica umbre, lumini și texturi, păstrând coerența stilistică. Regizoarea descrie procesul ca pe un exercițiu continuu de renunțare la controlul absolut.
Partitura filmului a fost compusă de Sebastian Hilli, iar interpretarea a aparținut corului feminin Akademiska Damkören Lyran. Planul inițial era ca muzica finalizată să preceadă animația, însă din motive tehnice și de disponibilitate a corului, compozitorul a lucrat exclusiv pe baza animaticului nefinalizat. Jokela a animat întregul film în tăcere, fără să audă muzica finală, în timp ce Hilli compunea fără să vadă mișcarea definitivă — un proces pe care regizoarea îl descrie ca pe un exercițiu de încredere oarbă reciprocă. Hilli a folosit inițial un cor generat digital, sunetul real al corului feminin fiind adăugat ulterior.
Metafora centrală a filmului — clădirea de apartamente ca „casă de păpuși” claustrofobică și „elefantul” din titlu — provine, potrivit regizoarei, din expresia „the elephant in the room”: vecinii ar putea conviețui armonios dacă ar comunica și ar manifesta empatie, însă fiecare se percepe drept singurul personaj principal, ignorând comunitatea din care face parte.
În ceea ce privește proiectele comerciale, Jokela menționează că cei care o contactează o fac tocmai pentru stilul său, însă în zona comercială constrângerile de buget și termen impun o planificare atentă: cicluri de animație, repetări de cadre și montaj strategic. Despre munca sa în serialele nordice pentru copii — „Arne Alligator” și „Hoppsorna” — regizoarea spune că a regizat în paralel „Arne Alligator” și „Sweet Like Lemons”, cele două lumi constituind un echilibru: proiectele de autor sunt centrate pe trăiri intime, în timp ce serialele pentru copii sunt orientate spre bucuria celor mici.
Revenită la Animest în calitate de jurat, Jokela descrie experiența drept una complexă și diferită față de orice altceva trăit anterior. Declară că în filmele studențești sau de autor caută în primul rând onestitate — în poveste sau în expresie — și apreciază filmele cu curajul de a fi amuzante, proaspete sau chiar imperfecte.
„Caut mereu onestitate — fie în poveste, fie în expresie.”
Jenny Jokela, regizoare și ilustratoare
Despre capacitatea animației de autor de a produce schimbări de mentalitate, Jokela consideră că efectul nu se produce la nivel macro, ci prin micro-schimbări: declanșarea unui dialog, sentimentul de ne-izolare pentru cei care s-au confruntat cu experiențe similare. Regizoarea spune că după fiecare proiecție a filmelor sale mai grele vine cel puțin o femeie care îi mărturisește că s-a regăsit în poveste, și că pentru ea acesta este un act de vindecare reciprocă.
„Pentru că avem nevoie de umanitate. De ce iubim arta în general? Pentru că este cea mai veche formă prin care oamenii caută să se conecteze între ei prin emoție pură și gest vizual.”
Jenny Jokela, regizoare și ilustratoare, despre nevoia de animație tactilă într-o industrie tot mai digitalizată
Sursa articol: https://zilesinopti.ro/2026/11/21/jenny-jokela-interviu-animest-2026/
Sursa foto: Amar Preciado / Pexels













