Documentarul „Atât de familiar / Something Familiar”, regizat de Rachel Tâpârjan, a intrat în cinematografe, aducând în fața publicului o poveste despre adopție, identitate și legăturile dintre generații, construită pe parcursul a șase ani de filmare. Proiectul este produs de Monica Lăzurean-Gorgan și Elena Martin, de la Manifest Film, companie aflată în spatele unor documentare precum „Acasă”, „Între Revoluții” și „Tata”.
O poveste despre două femei adoptate din același orfelinat
Filmul urmărește drumul Mihaelei, o femeie adoptată în Canada dintr-un orfelinat din Brăila, care se întoarce în România pentru a-și găsi familia biologică. Rachel Tâpârjan, regizoarea britanico-română aflată la debutul în lungmetraj, a fost adoptată din același orfelinat și a crescut în Marea Britanie. Inițial, ea intenționa să o filmeze pe Mihaela, dar procesul a condus-o să-și exploreze propria istorie de familie, devenind ea însăși personaj în fața camerei.
Potrivit producătoarei Elena Martin, transformarea a fost graduală. Conceptul creativ al lui Rachel includea de la început și istoria propriei familii, însă regizoarea nu era prevăzută ca personaj în față camerei. Momentul în care Mihaela a descoperit mătușile și alte femei din familia biologică, care au primit-o cu deschidere, a contribuit la decizia lui Rachel de a-și asuma pe deplin rolul de personaj. Un alt factor a fost participarea la CIRCLE Women Doc Accelerator, un workshop care i-a oferit spațiul să dezvolte povestea. Ideea secvenței de „mother casting scene”, în care actrițe sunt invitate să joace rolul mamei, exista încă din etapa de dezvoltare, potrivit Elenei Martin.
Proiectul a ajuns la Monica Lăzurean-Gorgan printr-un telefon de la regizorul Corneliu Porumboiu, care îi propusese să preia proiectul. Prima întâlnire față în față cu Rachel Tâpârjan a avut loc la TIFF, în 2020. Producătoarea povestește că Rachel îi răspunsese Mihaelei abia după trei ani de la primirea mailului acesteia, condiționând ajutorul de acordul de a o filma.
Șase ani de producție fără finanțare inițială și cu Interpol implicat
Producția a început fără niciun fond asigurat. Monica Lăzurean-Gorgan explică, în interviul realizat de Irina Tacu, că în documentar granița dintre dezvoltare, filmare și postproducție practic nu există, totul desfășurându-se simultan. S-a închiriat o cameră de filmat, s-a lucrat cu un operator, iar sunetul a fost asigurat uneori chiar de producătoare. Aplicațiile pentru fonduri au rulat în paralel cu filmările, iar tratmentul și scenariul erau revizuite după fiecare deplasare.
Elena Martin a participat la toate filmările și a ajuns ea însăși în fața camerei, deși rolul său era inițial strict logistic și de cercetare. Fiindcă fusese prezentă în etapa de research și era cunoscută în comunitate, a putut media mai ușor interacțiunile, ajungând astfel să apară în film.
Unul dintre momentele neașteptate ale producției a implicat poliția și Interpolul. Pentru a găsi surorile lui Rachel, despre care nici fratele ei, Alex, nu știa nimic, echipa a apelat la secția de poliție locală din Brăila, care a dat comunicatele de presă necesare și a făcut anunțuri pe rețelele sociale. Surorile au fost date dispărute prin Interpol, iar prin intermediul comunității care a răspuns anunțurilor, echipa a reușit să le găsească. În cazul familiei Mihaelei, o adresă din Brăila corespundea la trei locuri diferite din oraș; echipa a verificat fiecare variantă înainte de a organiza deplasarea Mihaelei în România.
Abordare creativă și ludică față de o temă sensibilă
Rachel Tâpârjan și-a exprimat de la bun început intenția de a evita o narațiune sumbră. Monica Lăzurean-Gorgan relatează că regizoarea râdea frecvent în timpul filmărilor și refuza dublele în care personajele ar fi apărut mai neutre, insistând pentru un ton ludic. Producătoarea spune că ceea ce apreciază cel mai mult la Rachel este curajul — atât cel personal, de a se expune și de a-și afla propria poveste, cât și cel creativ, cu atât mai remarcabil cu cât Rachel nu are studii aprofundate de film și activează în alt domeniu.
Elena Martin menționează că, în 2021, la primul pitch pe care l-a susținut la Wiesbaden, în sală se afla un voluntar adoptat care trecuse recent prin procesul de căutare a familiei biologice și care și-a exprimat dorința ca filmul să fie realizat. Acest moment a rămas un reper pentru ea pe parcursul celor șase ani de lucru.
Un feedback primit de la CNC viza tocmai modul în care abordările creative diferite devin un stil unitar în film. Elena Martin spune că, în ciuda acestui feedback, echipa a ales să rămână fidelă direcției asumate de la început, considerând că mecanismele creative ale cinematografului pot explora spații vulnerabile fără a recurge la o narațiune clasică, liniară. Producătoarea subliniază că filmul nu își propune să repovesti istoria copiilor abandonați în orfelinatele din perioada Ceaușescu, ci să surprindă procesul fragil al descoperirii și apropierii unei istorii biologice.
„Cred că filmul răspunde nevoii lui, dar și unei nevoi de a reîncadra discuția despre adopție, dincolo de termenii cu care suntem obișnuiți, care sunt foarte tociți și puși sub umbrela traumei.”
Elena Martin, producătoare
Sursa articol: https://zilesinopti.ro/2026/11/15/monica-lazurean-gorgan-elena-martin/
Sursa foto: Maksim Romashkin / Pexels













