Antrenorul de suflete

Cine este Robert si de ce a ales sa scrie o carte?

“Sunt atat de multe de spus despre mine, atatea lucruri care sa reflecte de ce am ales sa scriu o carte si de ce sa ma citesti, dar si lucruri care imi alcatuiesc mie trairile, gandurile, simtamintele. Vrem, nu vrem, fiecare experienta traita ne marcheaza modul in care vedem realitatea si ne influenteaza deciziile.
Ma tot gandeam la ce descriere sa imi fac, ce cuvinte sa spun despre mine. Asa ca voi spune povestea vietii mele cat mai deschis si sincer. Poate pentru unii cititori va fi o poveste interesanta, iar pentru altii va fi ceva ce au mai auzit, trait poate chiar pe propria piele. Nu consider ca ceea ce am trait este o experienta trista, ci mi s-au intamplat lucrurile care trebuiau sa mi se intample. Totul a fost exact cum a trebuit sa fie.
Nu o sa povestesc chiar si cele mai banale intamplari sau daca cumva voi povesti lucruri prea putin interesante, te rog sa nu te grabesti sa ma judeci, pentru ca, mai mult ca sigur, acea experienta m-a marcat in vreun fel, la acea vreme.”

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2021/03/5c480ed9-5fde-422a-aa7a-167dc5f95f80.jpg

Sa inceapa sinceritatea…

“M-am nascut intr-o familie de patru persoane. Eu, mama, tata si sora mea.
Nu am avut deloc o familie cu o situatie financiara prea buna, asa cum in momentele mele de furie, pe cand eram copil, mi-as fi dorit sa fie. Banii, la noi, erau foarte rari, traiam doar de pe o zi pe alta. Mama facea tot posibilul sa ne asigure mancare, un adapost cat de cat bunicel. Spun cat de cat bunicel pentru ca locul unde am stat pana la 14 ani era destul de saracacios. Casa avea doar trei camere. O bucatarie stil chiler, avea acoperisul aplecat intr-o parte, si in acel loc aveam masa unde mancam pentru ca nu prea aveai loc sa stai in picioare. Apoi urma camera unde aveam un pat, sifonier, o masuta mica de scris, o soba la care ne incalzeam iarna si un televizor. Toata avutia unei familii statea doar intr-o singura camera. In acea camera dormeam toti patru, eu cu mama si sora mea in acelasi pat, iar tata, pe saltea, jos. Da, asa am dormit pana la varsta de 12 ani, dupa care tata a decis ca se muta in bucatarie si va dormi acolo, pe un pat. Iar cea de a treia camera era numita salon, dar nu prea statea nimeni acolo pentru ca era foarte rece si frig. Iar mama a ales sa foloseasca acea camera pentru musafiri, in cazul in care alegea sa ne viziteze cineva.
Cum imi petreceam zilele? Mergeam la scoala de dimineata pana la ora doua, apoi veneam acasa si ieseam pe strazi, la joaca, pana seara destul de tarziu, iar dupa ce ajungeam acasa, incepea tata sa faca scandal, pentru ca venea acasa mort de beat de la bar. Acelasi program l-am dus zi de zi pana la 14 ani. Cele mai crunte momente si cele mai chinuitoare clipe erau noptile cand tata facea scandal pana la 3-4 dimineata in continuu, tipa, spargea tot ce ii pica in mana, iar eu si sora mea trebuia sa ne trezim la 7 pentru a merge la scoala.
Acum, cand ma uit in urma, nu stiu cum de am reusit sa rezist si sa indur atat de mult chin. Inca ma mir cum de nu am ramas cu cearcane sau probleme cu somnul de la atat de multe nopti nedormite. Pe partea aceasta am castigat, insa am pierdut la partea cu increderea in mine. Acolo tata si ceea ce a facut el a avut cel mai mare efect.
Am ajuns destul de mare ca si varsta si lipsit total de incredere in mine. Cred ca lipsa increderii in propria persoana este la fel de dureroasa ca o iubire neimpartasita de persoana propriilor fantezii.
Cu ceea ce m-am ales dupa 14 ani traiti alaturi de un tata alcoolic, care nu ne-a lasat o clipa de liniste a fost neincrederea in mine, comparatia, pentru ca mereu ma comparam cu copiii de pe strada, cei mai multi dintre ei avand tati care ii iubeau si le ofereau sprijin, pe cand la mine, lipsea. Sentiment de inferioritate, gelozie, invidie, putina bucurie fata de viata, dorinta de a-mi schimba parintii.
Cam asa arata personalitatea mea la 14 ani. Eram eu tanar ca si varsta, insa sufletul era parca prea batran si prea otravit.
Eu am implinit 14 ani in luna martie, iar mama a decis sa ne mutam la bunica in luna august. Era si singura varianta ca eu sa pot merge mai departe la scoala. Daca am fi ramas, cel mai probabil nu as fi reusit sa termin liceul din lipsa banilor.
Primul lucru pe care l-am remarcat dupa ce ne-am mutat a fost linistea. Aveam atat de multa liniste. Parca ma si dezobisnuisem complet de ea.
Primul an de liceu mi-a fost si cel mai greu. Abia, abia am reusit sa ma integrez printre noii colegi si abia imi iesea sa fiu sociabil cu ei din frica de a nu parea vreun ciudat venit de pe alta lume. Imi era foarte frica de respingere. Si, ca drept dovada, cat de mare a fost aceasta temere a mea 4 ani de zile, cat a durat liceul, eu nu am avut nicio iubita, desi au fost fete de care mi-au placut si fata de care am simtit atractie, eu nu am reusit sa fac niciun gest in aceasta privinta din frica de a nu fi respins si de a nu se rade de mine pe aceasta tema.
Nici prieteni nu mi-am facut prea multi. Aveam sentimentul de inferioritate si in orice cerc m-as fi bagat nu ma consideram de nasul lor, ma simteam mic in comparatie cu ei.
Singurele mele prietene din toti acesti ani au fost cartile. Din clasa a noua m-am apucat de citit, si, spre suprinderea mea, pentru ca eu nu prea citeam cand eram mai mic, mi-au placut foarte mult. Am indragit cartile din prima secunda si am stiut ca acolo voi gasi alinarea de care aveam nevoie.
La sfarsit de clasa a 10-a am mai facut o schimbare in viata mea si am inceput sa merg la sala. O schimbare iarasi care m-a marcat intr-un mod pozitiv, pentru ca 7 ani mai tarziu am ajuns sa si lucrez in acest domeniu.
Aceste doua ocupatii reprezentau refugiul meu. Acolo imi lasam toate gandurile sa zboare si ma manifestam cat de liber puteam, pentru ca de vorbit cu cineva mi-a fost foarte greu. Fata de mama am inceput sa ma deschid si sa vobesc mai deschis cu ea abia in clasa a 11-a. Pana atunci eram precum o stanca, pentru ca nu doream sa o fac sa sufere din cauza zbuciumului meu si al framantarilor mele. Incercam sa pun lacat pe ceea ce simteam si am ales sa nu comunic nici macar cu ea.
Dupa tot ceea ce traisem pana la 18 ani aveam foarte multe de recuperat din toate punctele de vedere. De la relatia cu mine, cei din jur, pana la lucruri pe care sa le fac zi de zi.
Pot spune ca viata mea a inceput sa fie „normala” si sa incep sa imi aduc atentia abia dupa ce am mers la prima facultate pe care am inceput-o, insa am abandonat-o pentru simplu fapt ca nu ma regaseam. De acolo a fost inceputul unui nou Rober.”