Ajungem intr-un loc unic in lume, cu drum de marmura, case din marmura si amintiri ce traiesc. Joi, 9 februarie, telespectatorii TVR 1 urmaresc in premiera, de la ora 21.00, documentarul semnat de Maria Cristina Tilica.
„Cum treci de Ghelari si Ruda, spre Poienita Voinii, asfaltul dispare si incepe o cale de piatra. E marmura pura! 10 km de marmura pura! Este cel mai scump drum rural din Romania, unic in Europa. L-au facut padurenii din satul Alun prin 1963-1964, pentru a transporta marmura din cariera locala in fabrica de prelucrare de la Simeria. N-a fost nicidecum aroganta, dar nici extravaganta. Alunenii au folosit marmura pentru ca nu si-au permis asfalt. Nici caramida si nici piatra de rau n-au avut la indemana, asa incat tot cu marmura si-au ridicat casele, grajdurile pentru animale si potecile din curte. Vreo 60 de gospodarii are satul Alun. Unele sunt construite integral din marmura, altele pana la jumatate, toate au insa temeliile din piatra asta aristocrata. Sunt scumpe, bijuterii arhitecturale in felul lor”, incepe Cristina Tilica povestea satului cu drumuri si case de marmura din Romania, despre care se spunea ca ar fi parasit.
„Toata lumea facea temeliile caselor, ale grajdurilor, ale oricaror locuinte sau cladiri din marmura, pentru ca era din belsug. Oamenii se asociau intre ei, se ajutau, isi adunau cateva care. In momentul in care isi construiau casa, se adunau zece, doisprezece oameni care se duceau la cariera pentru familia respectiva, pentru a-si construi cele necesare traiului. Aici asa a fost intotdeauna, oamenii s- au ajutat mult, marmura a fost din belsug. Nu a platit-o nimeni, niciodata, pentru ca a fost din belsug”, povesteste Suzana Cata, fosta profesoara la Scoala din Alun.
„Curiozitatea jurnalistica m-a facut sa plec spre satul Alun din Hunedoara, unde am gasit un loc unic in lume. Inainte de intrarea in Alun, mergi pe un drum lung, de marmura si apoi ochiul iti dezvaluie casele cu fundatii de marmura, macinate de timpuri si singuratate si o biserica inaltata spre cer din piatra de marmura… La vreo 800 m altitudine, in muntii Poiana Rusca am descoperit satul Alun si oamenii locului care il reinventeaza. Desi mai toate scrierile il prezinta in ultimii 20 de ani ca fiind satul pustiu, am gasit pe culmea dinspre munti un sat romanesc ce se trezeste la viata”, spune Cristina Tilica.
Fiecare locuitor din Alun spune o poveste fascinanta. Cateva dintre acestea le vom urmari in documentarul „Alun, satul pustiu se trezeste la viata”, realizat de Cristina Tilica, film ce va fi difuzat de TVR 1 joi, 9 februarie, de la ora 21.00. In urma cu aproape jumatate de secol, aici locuiau peste 100 de familii. Ultima casa, cu numarul 104, a fost construita in anii ’60, in apropierea carierei de marmura de la marginea satului. Din acel moment, asezarea a inmarmurit, iar localnicii au inceput sa migreze.
„Fiecare om vine la casa lui. Iernile nu vine nimeni…”
In prezent, singurul locuitor care tese firul rosu al legendei si renasterii satului este ciobanul Ovidiu Rados, cel care a ramas nedezlipit de Alun de aproape 20 de ani. Ovidiu Rados creste oi, acum are vreo o mie. Cat e ziua de lunga munceste prin stana, coboara cu masina acasa, dupa apa, mulge oile, face branza si o scoate la piata. S-a invatat cu pustiul in anotimp de iarna. Vara nu mai este singur, multi dintre localnici se intorc la casele lor din Alun pentru a face reparatii si il viziteaza la stana sa-i cumpere branza.
„Si oamenii or plecat, se intorc vara, vin la casele lor. Nu-i chiar asa de pustiu incat sa creada cineva ca nu mai este nimeni. Fiecare om vine la casa lui. Iernile nu vine nimeni. A fost zapada de 1 m si ceva, aici. A fost cand doua-trei saptamani nu am avut de unde sa luam paine pur si simplu, ca nu era… Aici, toamna ai sacul de faina, ai sacul de malai, tot absolut, le asigur porumb la oi, de exemplu. Trebuie sa fii asigurat, ca, daca nu esti asigurat, poti sa patesti orice! Iti mor si animalele de foame. Tu, ca om, te descurci!”, rosteste Ovidiu Rados.
Satul are o vechime de aproape 300 de ani. Unele case paraginite de-abia mai stau in picioare, animate de speranta unor noi stapani. Altele s-au prabusit ostenite, sub povara pustietatii. „In unele locuri mai mijesc din hatis doar resturi de marmura ca niste dinti macinati de carii”, subliniaza plastic autoarea documentarului. In trecut, Alun a avut scoala cu internat, in care invatau toti copiii din Tinutul Padurenilor, dar si din Hunedoara, iar localnicii munceau in cariera de marmura de la marginea satului si in minele din Ghelari. Colectivizarea facuta de comunisti i-a alungat pe aluneni, la fel cum combinatul siderurgic din Hunedoara i-a atras la oras. Asa, treptat, au ramas in sat doar batranii. Apoi, s-au mutat la copii, la oras, iar acum se intorc, rand pe rand si isi transforma casele stramosesti in case de vacanta.
„Cand vin, spre deosebire de anii anteriori, cand traiam aici, casele sunt parasite… nu mai avem cui sa spunem buna ziua, pe cine sa intrebam ce mai faceti, cum aveam obiceiul. Venim si ne uitam de la o casa la alta si observam ca sunt mai invechite, sunt slabite, casele oamenilor nu mai sunt, copacii au impadurit, nu mai rodesc, ierburile sunt cat casa!”, spune Suzana Cata, fosta profesoara la Scoala din Alun. A predat copiilor din satul Alun limba romana si limba franceza, pana cand s-a desfiintat scoala. Ii este greu sa viziteze acum cladirea degradata a scolii, locul unde altadata rasunau glasuri fericite de copii.
Alun era si in urma cu 40 de ani una dintre asezarile mici si izolate ale Hunedoarei, de unde cea mai mare parte a populatiei tinere a migrat la oras, pentru a lucra la centrul metalurgic aflat la 30 de km. Insa, din punct de vedere economic, a fost un sat prosper. Astazi, satul cu drum de marmura, unic in lume, se trezeste la viata. Oamenii revin in localitatea, candva, pustiita. „Si totusi, singura prezenta permanenta in sat ramane ciobanul Ovidiu Rados. El este omul care, odata ce s-a stabilit la Alun, impaca lunile anotimpurilor din satul de marmura cu mioarele lui”, povesteste Cristina Tilica, realizator si producator al documentarului „Alun, satul pustiu se trezeste la viata”.
„Am un baiat in Portugalia si fata e in Germania. De ce plangeti? De dorul lor, da. Nu, nu se mai intorc, pentru ca baiatul are si el copii. Unul merge la scoala, unul e micut; fata a venit de doua ori in Romania anul acesta. Romania nu face nimic. Daca ar face mai mult, tineretul ar fi aici. Faptul ca sunt platiti rau – asta te face sa fugi, sa pleci sa cauti ceva mai bun”, spune Miron Gheorghesc.
„Cand intru pe poarta asta, vad parintii mei, vad bunicii… este foarte trist! Ma gandesc cum a fost altadata! Asta e adevarul! E pustiu! Mai vin vara, mai trece cate un om pe drum din cand in cand. E pustiu! Balariile au napadit gradinile. Este foarte urat, nu mai este cum era odata. Atunci era ingrijit, e asa trist cand vezi acum!”, adauga Viorica Renta. Si Dorina Platona marturiseste de ce a plecat din sat la varsta de 12 ani: „Parintii au considerat ca este un mediu mai bun la oras unde sa urmezi o scoala, desi scoala din Alun era o scoala renumita, o scoala care a format multe generatii de copii, majoritatea a urmat facultatii ulterior”.
„In trecut erau doua-trei familii intr-o casa sau erau batrani, copii si tineri care mergeau la scoala. Aici, in localitate, acum nu mai sunt tineri. Tineretul e plecat la oras, nu prea vor sa vina aici, ca nu-i atrage nimic fiind ocupati cu internetul, cu jocurile de internet, au alte indeletniciri… Le e greu si e greu sa-i pui cu tine, cu harletul, cu sapa, nu poti sa-i obisnuiesti cu asa ceva! Tineretul nu prea vrea sa vina aici, dar probabil, dupa ce o sa aiba si ei o varsta, or sa vrea sa vina sa locuiasca pe aici. Asa, le place sa vina, sa faca cate un chef pe aici, le place la aer curat, dar sa cam aiba totul de-a gata”, zambeste amar Miron Gheorghesc. „Din pacate, copiii nostri nu mai sunt atrasi aici, noi ne-am nascut aici, am crescut, am copilarit, am inceput scoala, dupa aceea ne-am dus la oras, asta e. Aici nu sunt locuri de munca. Si daca vii, nu-i drumul bun sa faci naveta, nu poti. E greu. Foarte greu!”, adauga el.
„Cand deja ajungem pe drumul de marmura si masina incepe sa scartiie… Deja inima creste in mine!”
„Ce ma emotioneaza cel mai mult? Cand venim acasa din Marea Britanie, despachetam la Hunedoara, dupa aia plecam, dupa o zi, spre Alun, satul natal. Cand deja ajungem pe drumul de marmura si masina incepe sa scartiie, simti cum troncane toata masina. Deja inima creste in mine!”, marturiseste emotionat Cristian Popa. Din iubire amestecata cu bucuria gandului ca sunt impreuna pentru a aduce traditia mai departe, Viorica Cursan le arata nepotilor din strainatate motivele folclorice din Tinutul Padurenilor, ale satului Alun. Razvan Teleman, vecin cu Viorica, a inceput in urma cu aproape 10 ani sa-si reconditioneze casa veche din Alun mostenita de la bunici, pentru a locui aici in timpul verii.
„Sigur ne vom intoarce la Alun, cel mai probabil dupa ce vor gata copiii scoala si vor merge fiecare pe drumul lui. Eu si sotul meu ne vom reintoarce si vom trai aici mult si bine linistiti”, exprima cu tarie Oana Popa. Iar Razvan Teleman e si mai convins: „In vremurile de astazi cred ca toti o sa ne tragem la tara si atata ma bucur ca am o bucata de pamant, fiindca eu pot sa supravietuiesc oricand!
Acesta este satul Alun, locul ce spune o poveste sfasietoare despre drumul si casele din piatra ce l-au inmarmurit. Felul in care s-au impacat timpurile de ieri si de astazi cu deznadejdea si neputinta de a strabate, zi dupa zi, o viata lipsita de griji, precum si locul unic in lume, cu drum de marmura si amintiri ce traiesc, ni se vor lipi de suflet. Documentarul „Alun, satul pustiu se trezeste la viata”, produs de Casa de Productie TVR si realizat de Maria Cristina Tilica, se vede in premiera la TVR 1, joi, 9 februarie ora 21.00. Director de imagine: Claudiu Petringenaru
Adauga comentariu