Titi Sultan- Articole

PARADIGMA ALEGERILOR PREZIDENTIALE POST-DECEMBRISTE

Abstract

Privind retrospectiv, analiza de fata isi propune sa trateze istoriografia electorala a tranzitiei spre democratie si statul de drept a Romaniei dupa 1989, punand in prim-planul studiului alegerile prezidentiale, pe care le consideram reperele esentiale ale transformarilor societatii romanesti pe parcursul a trei decenii. Impactul lasat de presedintii Romaniei din anul 1989 si pana in prezent a fost unul important, fapt demonstrat inclusiv de structurile ,,epoca Iliescu“ ori ,,regimul Basescu“ sau ,,atitudinea presedintelui Johannis fata de PSD“, cu referire la perioadele in care acestia s-au aflat la conducerea statului roman. Aceasta atitudine a fost tributara unei stari de fapt datorita evolutiei istorice, in care cetatenii romani cu drept de vot s-au raportat la lideri si inspre care s-au indreptat si asteptarile lor. Posibilitatea oferita prin legea electorala din martie 1990 de a alege in mod direct persoana cu cea mai inalta functie in stat, a avut impact asupra responsabilitatii publice a votantilor, acestia participand direct la ceea ce analistii politici numesc ,,democratie participativa’’. Interesul mai ridicat pentru alegerile prezidentiale in raport cu cele parlamentare sau locale poate fi explicat si prin acest mecanism de intelegere, intrucat reprezentarea presedintelui este considerata mai importanta decat cea a parlamentarului sau a alesilor locali. Un alt motiv consta in personificarea de care beneficiaza scrutinul prezidential, spectacolul politic pe care il ofera, divergenta de opinii si reflectarea in mass-media.

  1. Alegeri prezidențiale 1990- ION ILIESCU- Președinte din primul tur de scrutin (mandat provizoriu).

Primele alegeri libere pentru președintele României au avut loc la câteva luni după Revoluția din decembrie 1989, fiind marcate de o premieră, în sensul că, data de 20 mai 1990, a fost pentru prima și ultima oară (până în prezent), când un candidat a fost ales din primul tur de scrutin. Alegerile din data de 20 mai 1990 au fost organizate în baza dispozițiilor Decretului -Lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României (considerat la acel moment drept o lege electorală cât și o mini -Constituție),  emis de Consiliul Provizoriu de Uniune Națională.[1] Stabilirea rezultatelor votării s-a făcut conform art. 73 din Decretul – Lege nr. 92/ 1990, conform căruia ,,Este declarat Președintele României candidatul care a întrunit votul a cel puțin jumătate plus unu din numărul alegătorilor înscriși în listele electorale. În cazul în care niciunul din candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează un al doilea tur de scrutin, în a doua duminică ce urmează alegerilor, între primii doi candidați clasificați în ordinea voturilor obținute. Este declarat ales candidatul care obține cel mai mare număr de voturi”.

Demnă de remarcat este și împrejurarea că potrivit dispozițiilor art. 81 din Decretul- Lege nr. 92/ 1990 ,,Validarea alegerii Președintelui României se face de Curtea Supremă de Justiție, în plenul său, în termen de 20 de zile  de la data alegerilor”.

În primul an de libertate, au concurat pentru funcția supremă în stat trei candidați: Liderul Frontului Salvării Naționale- Ion Iliescu, președintele Partidului Național Țărănesc- Creștin și Democrat- Ion Rațiu și Radu Câmpeanu- primul președinte post- comunism al Partidului Național Liberal.

  • 200.722 de cetățeni cu drept de vot au fost înscriși, la acel moment, în listele electorale, iar prezența la vot a fost una nemaiîntâlnită până în prezent la vreun tur de scrutin pentru alegerile prezidențiale;
  • 826.616 de alegători s-au prezentat la urne, ceea ce reprezenta, în acel moment, 86,19 %, iar voturile valabil exprimate au fost în număr de 14.378.693.

Mandatul de președinte al României a fost câștigat din primul tur de scrutin de Ion Iliescu, care a obținut un număr de 12.232.498 de voturi, reprezentând 85,07% din sufragii. Contracandidații săi practic nici nu au contat, Radu Câmpeanu obținând 10,63% din sufragii (1.152.188 de voturi), în timp ce Ion Rațiu a fost preferat de 4,29 %  dintre alegători (617.007 de voturi).

  1. Alegeri prezidențiale 1992- ION ILIESCU- Președinte pentru un mandat  de 4 ani.

La data de 27 septembrie 1992, cetățenii români cu drept de vot erau din nou chemați la urne pentru a-și alege președintele, de această dată în conformitate cu prevederile Constituției României adoptată în anul 1991[2] și a Legii nr. 69 din 15 iulie 1992 pentru alegerea Președintelui României.[3]

Remarcabil este faptul că, potrivit dispozițiilor constituționale din anul 1991, mandatul Președintelui României este de 4 ani și se exercită de la data depunerii jurământului, nicio persoană neputând îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate, acestea  putând fi și succesive.

Au candidat mai multe personalități, printre care: Ion Iliescu (Frontul Democrat al Salvării Naționale), Emil Constantinescu (din partea Convenției Democrate), Gheorghe Funar (Partidul Unității Națiunii Române), Caius Traian Dragomir (candidat independent), Mircea Druc (Mișcarea Ecologistă din România) sau Ioan Mânzatu (Partidul Republican). În primul tur de scrutin ,,în listele electorale permanente se regăseau 16.380.663 de cetățeni români cu drept de vot, din care s-au prezentat la urne 12.496.430 de alegători (76,29 %). S-au înregistrat 11.908.015 voturi valabil exprimate, care i-au trimis în turul al doilea de scrutin pe Ion Iliescu, cu 47, 34 % (5.633.356 de voturi), și pe Emil Constantinescu, cu 31,24 % (3.717.006 voturi).

Pentru al doilea tur de scrutin, erau așteptați la urne 16.597.508 alegători, din care s-au prezentat doar 12.150.728 de cetățeni români cu drept de vot (73,23 %). După desfășurarea votării, Ion Iliescu a obținut un nou mandat la Palatul Cotroceni, fiind votat de 7.394.429 de alegători (61,43 %), în timp ce contracandidatul său Emil  Constantinescu a obținut un scor de 38,57 % (fiind votat de 4.641.207 de alegători).

  1. Alegeri prezidențiale 1996- ,,Revoluția lui EMIL CONSTANTINESCU”.

Alegerile prezidențiale din anul 1996 schimbă paradigma politică, fiind pentru prima data când un candidat de dreapta reușea să învingă reprezentantul stângii. Ion Iliescu a pierdut un al doilea mandat la Palatul Cotroceni, după o dispută pe muchie de cuțit cu Emil Constantinescu, cel pe care l-a surclasat cu patru ani înainte. Practic, a avut loc o mobilizare uriașă a electoratului nemulțumit de nerespectarea promisiunilor stângii politice, în încercarea de a da posibilitatea adversarilor acestora de a demonstra că odată ajunși la putere vor reuși să transpună în practică politica reformatoare de natură să ridice nivelul de trai al cetățenilor români. Primul tur de scrutin a avut loc în data de 3 noiembrie 1996, moment la care pe listele electorale permanente erau înregistrați 17.218.654 de cetățeni cu drept de vot. La urne s-au prezentat 13.088.388 de votanți (76,1 %), în timp ce voturile valabil exprimate au fost în număr de 12.652.900, iar 435.488 voturi au fost anulate. S-au înscris în competiția electorală 16 candidați care, după primul tur de scrutin, au obținut următorul  număr de voturi:

Prin urmare, pe data de 17 noiembrie 1996 a avut loc al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur, aceștia fiind  Ion Iliescu și  Emil  Constantinescu.

Erau așteptați la urne 17.230.654 de cetățeni români cu drept de vot, din care s-au prezentat 13.078.883 (75,9%), iar voturile valabil exprimate au fost în număr de 12.972.485.

În urma desfășurării celui de-al doilea tur de scrutin, Emil Constantinescu câștigă alegerile și devine noul președinte al României, cu 54,41% (7.075.906 voturi), în timp ce Ion Iliescu a obținut doar 45,59% (5.914.759 voturi).

Remarcăm faptul că în acel an a fost adoptată Legea nr. 27 din 26 aprilie  1996 a partidelor politice.[4]

  1. Alegeri prezidențiale 2000. Ascensiunea ”politică” a ,,Tribunului”  CORNELIU VADIM TUDOR.

 

Alegerile prezidențiale care au avut loc în toamna anului 2000 au fost unele atipice, în care pentru prima dată un președinte în funcție refuză să mai candideze. Emil Constantinescu se declară învins de sistem și se retrage din viața politică, pe fondul accentuării crizelor politice din timpul mandatului său care au radicalizat populația și au arătat dezamăgirea față de speranțele și promisiunile așteptate cu mare optimism și încredere.

Pe 26 noiembrie 2000, în listele electorale permanente erau înscriși 17.699.727 de cetățeni români cu drept de vot. S-au prezentat la urne 11.550.458 de votanți (65,31%), din care voturile valabil exprimate au fost în număr de 10.839.424, iar cele anulate în număr de 720.034.

S-au înscris în competiția electorală un număr de 12 candidați care au obținut următorul număr de voturi:

Prin urmare, au intrat în al doilea tur de scrutin primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute, respectiv Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor. Rezultatul i-a luat prin surprindere pe mulți dintre alegători, fapt ce a determinat o mobilizare masivă în turul al doilea de scrutin pentru susținerea candidatului Ion Iliescu, mulți votanți având afinități de dreapta. Astfel, la data de 10 decembrie 2000, cu o listă a alegătorilor identică din punct de vedere numeric cea cu primul tur de scrutin, s-a desfășurat al doilea tur de scrutin, cu o prezență la vot de 57,50%  (10.177.343 de alegători).

În urma stabilirii rezultatelor votării, Ion Iliescu a fost votat de 6.696.623 de alegători (66,83%), în timp ce contracandidatul său Corneliu Vadim Tudor a obținut un scor de 33,17% (3.324.274 de voturi). Este ultimul mandat obținut de un candidat PSD la alegerile prezidențiale de atunci și până în prezent, deși, de fiecare dată candidatul stângii s-a calificat în turul al doilea de scrutin, dar de fiecare dată a pierdut competiția electorală.

Din punct de vedere electoral, în acel an a fost adoptată Legea nr. 3 din 22 februarie 2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului.[5]

  1. Alegeri prezidențiale 2004- Ascensiunea lui TRAIAN BĂSESCU.

Alegerile prezidențiale din anul 2004 s-au desfășurat în același timp cu alegerile parlamentare, în special sub spectrul  adoptării Legii nr. 429/2003 de revizuire a Constituției  României[6] și a Legii nr. 370/2004  pentru alegerea Președintelui României[7], deosebit de relevantă fiind reglementarea constituțională din art. 83 alin.1, prin care se prelungește mandatul președintelui României de la 4 ani la 5 ani.

Totodată, art. 73, alin. 3, lit. a) din legea fundamentală (revizuită), dispune că prin lege organică se reglementează: sistemul electoral; organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente, deoarece anterior modificărilor constituționale din  octombrie 2003, se făcea pentru prima data vorbire despre existența  Autorității Electorale Permanente în  Legea nr. 26/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaților  și a Senatului[8].

Anul electoral 2004 este cel al confruntărilor dintre Adrian Năstase, premierul în funcție al României, și Traian Băsescu, acesta din urmă intrând în cursa prezidențială pe ultima sută de metri, în urma episodului controversat ,,dragă Stolo”, respectiv prin retragerea din competiția electorală a lui Theodor Stolojan, candidat al Alianței PNL- PD.

În primul tur de scrutin, care a avut loc în data de 28 noiembrie 2004, erau așteptați  la urne 18.449.344 de cetățeni români cu drept de vot, din care s-au prezentat la secțiile de votare doar 10.794.653 de alegători (58,5%).

S-au înscris în competiția electorală pentru fotoliul prezidențial un număr de 12 candidați, aceștia fiind următorii:

Candidat Partid Voturi %
Adrian Năstase Alianța PSD+PUR 4.278.864 40,97%
Traian Băsescu Alianța Dreptate și Adevăr 3.545.236 33,92%
Corneliu Vadim Tudor PRM 1.313.714 12,57%
Marko Bela UDMR 533.446 5,10%
Gheorghe Ciuhandu PNȚCD 198.394 1,90%
George Becali PNGCD 184.560 1,77%
Petre Roman FD 140.702 1,35%
Gheorghe Dinu independent 113.321 1,08%
Marian Petre Miluț AP 43.378 0,42%
Ovidiu Tudorici URR 37.910 0,36%
Aurel Rădulescu APCD 35.455 0,34%
Alexandru Raj Tunaru PTD 27.225 0,26%

Al doilea tur de scrutin a avut loc în data de 12 decembrie 2004, fiind înscriși în listele electorale un număr de 18.316.104 alegători, prezența la vot fiind de 55,2% (10.112.262 de votanți), din care voturi valabil exprimate au fost 10.008.314, iar voturi anulate 103.948.  Competiția în turul doi de scrutin a avut loc între Traian Băsescu și Adrian Năstase, după o noapte de foc, Traian Băsescu fiind declarat de Biroul Electoral Central câștigător al mandatului prezidențial pe baza următoarelor voturi:

Candidat Partid Voturi %
Traian Băsescu Alianța Dreptate și Adevăr 5.126.894 51,23%
Adrian Năstase Alianța PSD+PUR 4.881.520 48,77%

 

  1. Alegeri prezidențiale 2009 – Anul contestării alegerilor.

După cinci ani de mandat cu Traian Băsescu, în anul 2009, cetățenii români cu drept de vot erau din nou chemați la urne pentru a-și alege președintele. Acestea au fost primele alegeri prezidențiale din România care au fost organizate separat de alegerile parlamentare, primele alegeri prezidențiale care s-au desfășurat odată cu un referendum și nu în ultimul rând primele alegeri prezidențiale din România care au avut loc după aderarea României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007).

Pentru primul tur de scrutin care a avut loc în data de 22 noiembrie 2009, pe listele electorale permanente erau înscriși 18.293.277 de cetățeni români cu drept de vot.  S-au prezentat la secțiile de votare un număr de 9.946.784 de alegători (54,37%).

În competiția electorală  pentru funcția de președinte al României s-au înscris 12 candidați (dintre care trei independenți), putându-și depune candidatura la Biroul Electoral Central cetățenii români cu drept de vot  care îndeplineau condițiile prevăzute de art. 16 alineatul 3 din legea fundamentală[9], dacă nu le era interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul 3 din Constituție[10], în vârstă de cel puțin 35 de ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv  (art. 37 alin. 2 din Constituție) și care erau susținuți prin 200.000 de semnături ale cetățenilor cu drept de vot  (art. 27 lit. c din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României).

De remarcat este și împrejurarea că Radu, Principe al României, soțul Prințesei Margareta  a României și-a anunțat candidatura la alegerile prezidențiale în data de 9 aprilie 2009, ulterior acesta retrăgându-se din cursa electorală.

De asemenea, Nati Meir, candidat independent, a fost arestat în data de 20 octombrie 2009 pentru punere în circulație de valori falsificate și deținere de valori falsificate în vederea punerii în circulație, falsificare de valori străine și înșelăciune.

Două zile mai târziu Nati Meir și-a anunțat retragerea din competiția electorală prezidențială.

După desfășurarea primului tur de scrutin, primii trei candidați desemnați în urma numărului de voturi obținute au fost Traian Băsescu cu 32,44% (3.153.640 de voturi), președintele de atunci al PSD, Mircea Geoană, cu 31,15% (3.027.838 de voturi) și Crin Antonescu, fostul lider al PNL, cu 20,02% (1.945.31 de voturi).

Prin urmare, pentru  turul al doilea de scrutin, care a avut loc în data de 6 decembrie 2009, erau așteptați la urne 18.303.224 de cetățeni români cu drept de vot înscriși în listele electorale permanente, pentru a alege președintele României dintre primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur de scrutin, respectiv între Traian Băsescu și Mircea Geoană.

S-au prezentat la secțiile de votare 10.620.116 de alegători (58,02%). Într-un mod controversat, care a făcut ulterior și obiectul unei anchete parlamentare, Traian Băsescu a fost desemnat câștigător al mandatului prezidențial cu 50,33 % (5.275.808 de voturi), în timp ce contracandidatului său Mircea Geoană i-au fost atribuite un număr de 5.205.760 de voturi (49,66%).

Pe cale de consecință, diferența dintre cei doi competitori a fost, oficial, de 70.048 de voturi, toate venite din partea cetățenilor români care au votat în afara granițelor țării.

Sintetizând, situația voturilor obținute de candidați în primul și al doilea tur de scrutin, s-a manifestat în felul următor:

Rezultatele alegerilor prezidențiale din 22 noiembrie și 6 decembrie 2009 din România
Candidat Primul tur Al doilea tur
Candidat Partid Voturi % Voturi %
Traian Băsescu Partidul Democrat Liberal 3.153.640 32,44 5.277.068 50,34
Mircea Geoană Alianța Electorală Partidul Social Democrat + Partidul Conservator 3.027.838 31,15 5.206.747 49,66
Crin Antonescu Partidul Național Liberal 1.945.831 20,02
Corneliu Vadim Tudor Partidul România Mare 540.380 5,56
Hunor Kelemen Uniunea Democrată Maghiară din România 372.764 3,83
Sorin Oprescu Independent 309.764 3,18
George Becali Partidul Noua Generație – Creștin Democrat 186.390 1,91
Remus Cernea Partidul Verde 60.539 0,62
Constantin Rotaru Partidul Alianța Socialistă 43.684 0,44
Gheorghe-Eduard Manole Independent 34.189 0,35
Ovidiu-Cristian Iane Partidul Ecologist Român 22.515 0,23
Constantin – Ninel Potîrcă Independent 21.306 0,21
Voturi invalide 227.446 2,28 138.476 1,30
Total primul tur: 18.293.277 de cetățeni cu drept de vot (54,37% prezenți la vot) 9.946.748 100 %
Total al doilea tur: 18.303.224 de cetățeni cu drept de vot (58,02% prezenți la vot) 10.483.815 100 %

 

  1. Alegeri prezidențiale 2014 –  Rolul decisiv al  rețelelor  de    socializare.

Penultimele alegeri prezidențiale au avut loc în anul 2014, an controversat, care a debutat cu ruperea Uniunii Social Liberale  și cu demararea procedurilor de fuziune între ”dușmanii politici” PNL și PDL și, într-o oarecare măsură, cu o reeditare a ceea ce s-a întâmplat în anul 2004, când candidatul PNL pregătit de câțiva ani să intre în cursă, Crin Antonescu a renunțat să intre în competiția prezidențială în favoarea lui Klaus Johannis.  Înainte de desfășurarea alegerilor prezidențiale Guvernul Ponta a modificat prin O.U.G. nr. 45/2014 privind modificarea și completarea Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României[11] modalitatea de alegere a președintelui României, pentru ca votul să poată fi exprimat de alegători în orice secție de votare.

Ordonanța de Urgență a Guvernului  nr. 45/2014 a fost aspru criticată de Partidul Național Liberal sub aspectul favorizării votului multiplu, la mai multe secții de votare. În data de 5 august 2014 PNL a sesizat Curtea de Apel București cu o cerere de anulare a O.U.G. nr. 45/2014. La data de  20 august 2014 instanța a decis sesizarea Curții Constituționale în această cauză.  Această instanță a respins în data de 16 septembrie 2014 excepția de neconstituționalitate ca inadmisibilă, fără să o judece pe fond.

În data de 19 septembrie 2014, congresmanul american  Christopher Smith, membru al Comisiei pentru Afaceri Externe din Camera Reprezentanților, a adresat o scrisoare premierului Ponta, în care și-a exprimat îngrijorarea față de modificarea legii electorale în perioada campaniei electorale. Congresmanul Smith a arătat că legislația electorală trebuie adoptată în urma dezbaterii în Parlament, nu prin modalitatea de modificare prin ordonanțe de urgență.

În  data de 2 noiembrie 2014 erau așteptați la urne 18.284.066 de cetățeni români înscriși în listele electorale permanente, din care s-au prezentat 9.723.232 de alegători (53,18%). Au intrat în competiția electorală 14 candidați, însă disputa reală  a avut loc între președintele de atunci al PSD și premier în funcție, VICTOR PONTA, și reprezentantul PNL, KLAUS JOHANNIS.

În primul tur de scrutin Victor Ponta a obținut 40,44 % din sufragii (3.836.093 de voturi), în timp ce Klaus Johannis a primit doar 30,37 % de voturi, fiind preferat de 2.881.406 de cetățeni români cu drept de vot.

Acela a fost momentul în care soarta alegerilor a fost decisă, pentru prima oară, de rețelele de socializare.

Din cauza numărului mic de secții de votare din străinătate (294 de secții) și a procedeului deficitar de votare în afara țării, foarte mulți români nu au reușit să voteze până la închiderea urnelor, deși aceștia au stat mai multe ore la rând și au format cozi de mii de persoane în mai multe capitale europene, dar și în alte orașe.

După o campanie atipică, în turul al doilea de scrutin organizat în data de 16 noiembrie 2014,  dintre cei 18.280.994 de cetățeni români cu drept de vot înscriși în listele electorale permanente, s-au prezentat la urne un număr de 11.719.344 de alegători (64,11%), cu peste două milioane mai mulți decât în primul tur de scrutin. Acest aspect deosebit de important a răsturnat raportul de forțe, Klaus Johannis obținând mandatul de președinte cu 6.288.769 de voturi (54,43%), în timp ce contracandidatul său Victor Ponta a primit 5.264.383 de voturi (45,56%).

Candidat Partid Primul tur de scrutin Al doilea tur de scrutin
Voturi % Voturi %
Klaus Johannis Partidul Național Liberal (Alianța Creștin Liberală  PNLPDL) 2.881.406 30,37% 6.288.769 54,43%
Victor Ponta Partidul Social Democrat (Alianța PSD–UNPR–PC) 3.836.093 40,44% 5.264.383 45,56%
Călin Popescu Tăriceanu Independent 508.572 5,36%
Elena Udrea Partidul Mișcarea Populară (Alianța PMPPNȚCD) 493.376 5,20%
Monica Macovei Independent 421.648 4,44%
Dan Diaconescu Partidul Poporului – Dan Diaconescu (PP-DD) 382.526 4,03%
Corneliu Vadim Tudor Partidul România Mare (PRM) 349.416 3,68%
Hunor Kelemen Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR) 329.727 3,47%
Teodor Meleșcanu Independent 104.131 1,09%
Zsolt Szilágyi Partidul Popular Maghiar din Transilvania (PPMT) 53.146 0,56%
Gheorghe Funar Independent 45.405 0,47%
William Brînză Partidul Ecologist Român (PER) 43.194 0,45%
Constantin Rotaru Partidul Alternativa Socialistă (PAS) 28.805 0,36%
Mirel Mircea Amariței Prodemo 7.895 0,08%
Alegători înscriși pe listele electorale 18.284.066 100,00% 18.280.994 100,00%
Alegători prezenți la urne 9.723.232 53,17% 11.719.344 64,10%
Voturi nule 237.761 2,44% 166.111 1,41%
Voturi valabil exprimate 9.485.371 97,56% 11.553.152 98,58%

 

  1.   Alegeri prezidențiale 2019 – KLAUS JOHANNIS – Rezultat previzibil.

Șapte partide parlamentare au fost angrenate în lupta electorală pentru alegerile prezidențiale care, potrivit dispozițiilor Hotărârii de Guvern nr. 485/2019 privind stabilirea datei alegerilor pentru președintele României din anul 2019[12] au avut loc în data de 10 noiembrie (primul tur de scrutin) și 24 noiembrie (al doilea tur de scrutin), alegeri desfășurate pe fondul modificării legislației electorale, în special prin posibilitatea oferită cetățenilor români din străinătate de a vota timp de trei zile pentru fiecare tur de scrutin, dar și de a-și  putea exercita dreptul de  vot prin corespondență.

Dispunerea acestor măsuri a avut drept scop transpunerea în practică a posibilității ca toți alegătorii din țară și din străinătate  să-și poată exercita dreptul constituțional de vot, evitându-se astfel repetarea incidentelor generate de încălcarea acestui drept fundamental (vezi alegerile prezidențiale din 2014 și alegerile europarlamentare din 26 mai 2019).

Cu toate acestea, au existat atitudini și luări de poziții  care susțineau că prin organizarea timp de trei zile a votului în străinătate, dar și a votului prin corespondență, s-ar încălca principiul fundamental al egalității în drepturi consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituția României[13] și că în mod nejustificat se certifică existența a două categorii de cetățeni.

În realitate însă, tratamentul juridic diferențiat de care se bucură cele două categorii de cetățeni, cei cu domiciliul în țară, respectiv reședința și domiciliul în străinătate, sub aspectul accesului la votul prin corespondență, se datorează situațiilor obiectiv diferite în care aceștia se află.  Criteriul domiciliului în țară/străinătate este unul obiectiv și rezonabil pentru aplicarea unui asemenea tratament juridic. Astfel, se reține că în străinătate, fiind organizate mai puține secții de votare, pot exista dificultăți insurmontabile pentru alegători atât sub aspectul numărului acestora raportat la numărul secțiilor de votare, cât și sub aspectul distanțelor și al dispersiei teritoriale a alegătorilor/ secțiilor de votare. În schimb, în țară, pentru a surmonta unele dificultăți  specifice în exercitarea dreptului de vot, legiuitorul a pus la dispoziția alegătorilor o altă modalitate specifică de vot, care nu presupune existența fizică a acestora la secția de votare; această modalitate de votare vizează cetățenii cu drept de vot care nu se pot deplasa la sediul secției de votare din cauză de boală sau invaliditate, în privința cărora se poate utiliza o urnă specială pentru exercitarea dreptului de vot (a se vedea art. 85 alin. (10) din Legea nr. 208/2015). În consecință, prin aplicarea votului prin corespondență numai în privința cetățenilor români cu domiciliul sau reședința în străinătate se asigură egalitatea materială între aceștia și cetățenii români cu domiciliul în țară; legiuitorul este în drept să reglementeze/folosească mijloace diferite pentru a atinge, prin prisma finalității acțiunii sale, egalizarea celor două categorii de cetățeni antereferite sub aspectul exercitării  dreptului la vot (cu privire la noțiunile de egalitate  materială și formală, a se vedea Decizia Curții Constituționale a Românei nr. 1541 din 25 noiembrie 2010[14], Decizia Curții Constituționale a României nr. 85 din 28 februarie 2013[15], Decizia Curții Constituționale  a României nr. 524 din 12 decembrie 2013[16], Decizia Curții Constituționale a României nr. 542 din 15 octombrie 2014[17], Decizia Curții Constituționale a României nr. 633 din 11 noiembrie 2014[18], Decizia Curții Constituționale a României nr. 27 din 3 februarie 2015[19], Decizia Curții Constituționale a României nr. 45 din 17 februarie 2015[20], Decizia Curții Constituționale a României nr. 576 din 29 septembrie 2015[21].

Situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului Tempus Regit Actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări (vezi Decizia Curții Constituționale a României nr. 861 din 28 noiembrie 2006)[22].

Revenind la alegerile prezidențiale, cetățenii români din străinătate sau aflați în străinătate  în ziua alegerilor au putut vota la primul tur de scrutin timp de trei zile și anume:

  • 8 noiembrie 2019, de la ora 12.00 până la ora 21.00;
  • 9 noiembrie 2019, de la ora 07.00 până la ora 21.00;
  • 10 noiembrie 2019, de la ora 07.00 până la ora  21.00.

Pentru al doilea tur de scrutin,  cetățenii români din străinătate sau aflați în străinătate  în ziua alegerilor au putut vota tot timp de trei zile și anume:

  • 22 noiembrie 2019, de la ora 12.00 până la ora 21.00;
  • 23 noiembrie 2019, de la ora 07.00 până la ora 21.00;
  • 24 noiembrie 2019, de la ora 07.00 până la ora  21.00.

Alegătorii care la ora 21.00 se aflau la sediul secției de votare, precum și cei care s-ar fi situat la rând, în afara sediului secției de votare pentru a intra în localul de vot  puteau să își exercite dreptul de vot până cel mult la ora 23.59.

De asemenea, pentru buna desfășurare a alegerilor prezidențiale, Autoritatea Electorală Permanentă a dispus înființarea unui număr de 835 de secții de votare pentru românii din străinătate.

Cadrul legal în conformitate cu care au fost pregătite, organizate și desfășurate alegerile prezidențiale din anul 2019 s-a axat în primul rând pe dispozițiile Legii nr. 148 din 24 iulie 2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în materie electorală[23] și a O.U.G. nr. 64/2019 privind modificarea și completarea Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României și modificarea Legii nr. 208/2015 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente, precum și unele măsuri pentru buna organizare a alegerilor pentru Președintele României din anul 2019[24].

Potrivit Autorității Electorale Permanente, numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale permanente era de 18.217.156, iar numărul total al românilor cu domiciliul în străinătate, care figurau cu drept de vot la scrutinul din 10 noiembrie, era de 715.752.

În primul tur de scrutin, prezența la vot la nivel național a fost de 47,66%, cu 4,65% mai scăzută față de primul tur al alegerilor prezidențiale din 2014, când a fost de 52,31%, și cu 1,28% mai scăzută față de alegerile europarlamentare din mai, când a fost de 48,94%.  A fost cea mai scăzută prezență de la introducerea alegerilor prezidențiale în 1990.  Cei mai mulți votanți s-au înregistrat în mediul urban– 5.057.364, în timp ce în mediul rural au votat 3.626.324 de alegători. Județele în care s-a votat cel mai mult au fost Ilfov (63,13%), Cluj (59,2%) și Sibiu (53,76%).

Cea mai mică prezență a fost în județele Vaslui (35,47%), Covasna (37,02%) și Satu Mare (37,68%). În ceea ce privește votul în străinătate, dimpotrivă, s-a înregistrat cea mai mare prezență din istorie. În cele 838 de secții de vot deschise în străinătate, au votat un număr de 650.159 de alegători, la care s-au adăugat 25.189 de alegători prin corespondență. Cea mai mare prezență la vot în diaspora s-a înregistrat în Italia (aproape 130.000 de alegători) și Marea Britanie (peste 119.000). Prezență ridicată s-a înregistrat și în Spania și Germania.

Puțin peste 9 milioane de români au votat la secțiile din țară în al doilea tur al alegerilor prezidențiale. Prezența finală la vot a fost de 49,87%, un scor mai bun decât în primul tur, dar mai slab decât în 2014, când a fost de 62,04%.

Este, de altfel, cea mai slabă prezență la vot de după 1989. Cea mai bună prezență la vot a fost în județele Ilfov (68,58%), Cluj (62,06%) și Sibiu (58,13%). Cea mai slabă prezență s-a înregistrat în județele  Harghita  (22,86%), Covasna  (25,86%) și Vaslui (37,53%). Diferența dintre mediul urban și rural a fost de 1,4 milioane de alegători: 5.255.864 în mediul urban și 3.830.610 în mediul rural. La polul opus, în diaspora a fost doborât recordul de prezență din primul tur. Pentru al doilea tur, în străinătate au fost amenajate 835 de secții de votare, unde au votat 926.574 de alegători. Acestora li s-au adăugat 17.503 de alegători prin corespondență. Astfel, în afara țării au votat în total 944.077 de alegători. Numărul de voturi înregistrate în diaspora a fost de 2,5 ori mai mare decât în 2014, când au votat 379.000 de români. Cea mai ridicată rată a prezenței la urne în diaspora s-a înregistrat în Italia (peste 190.000), Marea Britanie  (peste 170.000), Germania (peste 154.000), Spania (peste 131.500), Republica Moldova (peste 52.000) și Franța (peste 45.000).

Zonă Înscriși pe liste permanente Prezență la vot
8 nov. 9 nov. 10 nov. +/– Total votanți
12:00 15:00 18:00 21:00
România 18.217.156 15,82% 29,21% 42,19% 47,66% ▼ 4,65% 8.683.688
Străinătate (votanți pe liste suplimentare) 77.133 270.447 338.400 453.542 559.921 634.356 650.159
Străinătate (votanți prin corespondență) 25.189
Zonă Înscriși pe liste permanente Prezență la vot
22 nov. 23 nov. 24 nov. +/– Total votanți
12:00 15:00 18:00 21:00
România 18.217.411 16,6% 31,39% 44,31% 49,87% ▼ 12,17% 9.086.696
Străinătate (votanți pe liste suplimentare) 94.077 362.436 446.176 630.234 797.103 908.612 926.574
Străinătate (votanți prin corespondență) 17.503

Pentru competiția electorală au fost validate un număr de 14 candidaturi, aceștia obținând următoarele rezultate:

Candidat Partid Primul tur Al doilea tur
Voturi % Voturi %
Klaus Iohannis Partidul Național Liberal 3.485.292 37,82 6.509.135 66,09
Viorica Dăncilă Partidul Social Democrat 2.051.725 22,26 3.339.922 33,91
Dan Barna Alianța 2020 USR–PLUS

●      Uniunea Salvați România

●      Partidul Libertate, Unitate și Solidaritate

1.384.450 15,02
Mircea Diaconu Alianța „Un Om”

●      PRO România

●      Partidul Alianța Liberalilor și Democraților

815.201 8,85
Theodor Paleologu Partidul Mișcarea Populară 527.098 5,72
Hunor Kelemen Uniunea Democrată Maghiară din România 357.014 3,87
Ramona Bruynseels Partidul Puterii Umaniste 244.275 2,65
Alexandru Cumpănașu Independent 141.316 1,53
Viorel Cataramă Dreapta Liberală 48.622 0,53
Bogdan Stanoevici Independent 39.192 0,43
Cătălin Ivan Alternativa pentru Demnitate Națională 32.787 0,36
Ninel Peia Partidul Neamul Românesc 30.884 0,34
Sebastian Popescu Partidul Noua Românie 30.850 0,33
John Banu Partidul Națiunea Română 25.769 0,3
Voturi nule 142.961 1,53 182.648 1,82
Total 9.359.673 100 10.031.762 100
Înscriși/Prezență 18.217.156 51,19 18.217.411 54,86
  1. CONCLUZII

 

       În perioada post-decembristă, au avut loc opt rânduri de alegeri  prezidențiale și patru președinți aleși. Unul a fost ales de trei ori (Ion Iliescu- incluzând și perioada de provizorat 1990-1992), doi dintre ei au fost aleși în două rânduri pentru două mandate succesive (Traian Băsescu și Klaus Johannis), iar unul a fost ales pentru un singur mandat (Emil Constantinescu). Fiecare scrutin în parte a cunoscut elemente spectaculoase, de la singurele alegeri câștigate din primul tur  până la înfrângerile usturătoare pe care le-au cunoscut unii dintre candidații care, teoretic, nu aveau cum să piardă alegerile. De asemenea, am asistat și la schimbări de candidați pe ultima sută de metri a campaniilor electorale ori  la celebra noapte din anul 2009, când România s-a dus la culcare cu un președinte ce se considera câștigător și s-a trezit, a doua zi dimineață, cu un altul. Victoria lui Klaus Johannis la alegerile din anul 2014 părea să însemne, cel puțin la nivelul percepției publice, un nou început în privința raporturilor dintre cetățeni și autoritățile statului. Alegerile prezidențiale din anul 2019 au marcat obținerea unui rezultat previzibil, întrucât, potrivit sociologilor, formatorilor de opinie, instituțiilor de sondaje, etc, președintele în funcție- Klaus Werner Johannis- nu a avut un contracandidat care să propună un proiect viabil în măsură să determine o schimbare autentică și profundă capabilă să reseteze și să consolideze  statul prin promovarea valorilor democratice și asumarea parcursului european al României.

Alegerile prezidențiale sunt cele mai importante pentru votantul român, fapt certificat de diferențele majore constatate, începând cu anul 1990, între scrutinul prezidențial și alte tipuri de alegeri sau chiar referendumuri naționale organizate în ultimii 30 de ani.

Importante de analizat în contextul acestui studiu sunt și contestațiile care au susținut că la alegerile prezidențiale din anul 1996, Ion Iliescu nu ar mai fi avut dreptul să candideze, întrucât deja îndeplinise două mandate prezidențiale (1990-1992 și 1992- 1996).

Dispozițiile art. 81 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora funcția de președinte al României poate fi îndeplinită pentru cel mult două mandate, nu sunt aplicabile perioadei anterioare Constituției. În acest sens, Curtea Constituțională a României s-a pronunțat prin Hotărârea nr. 18 din 7 septembrie 1992[25], în care s-a reținut că ,,orice judecată cu privire la logica, semnificația și implicațiile unor texte ale Constituției, inclusiv cele care privesc instituția Președintelui României, se analizează și se interpretează începând cu situațiile care apar după intrarea ei în vigoare“, subliniindu-se că ,,textul art. 81 alin. 4 din Constituție își găsește aplicarea numai pentru viitor“. Susținerile, potrivit cărora principiul neretroactivității nu și-ar găsi aplicarea, deoarece ,,normele constituționale care au guvernat România după Revoluția din 1989 și până la intrarea în vigoare a actualei Constituții reglementau în același fel numărul mandatelor pentru toate funcțiile eligibile“, sunt neîntemeiate. Atât Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989, cât și preambulul Decretului- lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale, în care sunt înscrise aceste principii programatice, aveau o valoare politică, cu caracter declarativ, pentru configurarea viitoarelor așezăminte constituționale ale țării. De aceea, instituționalizarea lor urma a fi înfăptuită prin acte legislative ulterioare.

Or, limitarea îndeplinirii funcției de Președinte al României la cel mult două mandate și-a găsit consacrarea numai în prevederile art. 81 alin. 4 al Constituției din anul 1991. De aceea, a atribui mandatului constituțional de Președinte al României efectele îndeplinirii, anterior Constituției, a funcției de Președinte al României ar echivala cu o aplicare retroactivă a art. 81 alin. 4. Principiul aplicării imediate a Constituției impune ca dispozițiile art. 81 alin. 4 să privească numai mandatele de Președinte al României îndeplinite sub imperiul Constituției din anul 1991, întrucât, având un fundament constituțional, nu pot fi extinse la funcția prezidențială anterioară care, așa cum s-a arătat, nu cuprinde o asemenea limitare.

Între argumentele aduse în sprijinul mai multor contestații s-a invocat faptul că, pe baza unor acte normative pre-constituționale, domnul Ion Iliescu a ,,îndeplinit“ două sau mai mult de două mandate în ,,funcția de Președinte al României“, așa încât, față de cele precizate de art. 81 alin. 4 din Constituție, nu mai poate candida pentru dobândirea unui nou mandat, aspect respins în mod corect de Curtea Constituțională a României prin Hotărârea nr. 1 din 8 septembrie 1996[26].

Chiar și așa, alegerea președintelui României nu pare a fi nici măcar ea suficient de importantă pentru mase largi de români care, statistic, nu s-au prezentat niciodată la vot.

-80.660.433 reprezintă totalul voturilor care nu au fost niciodată exprimate, începând cu anul 1990, la niciun scrutin care a vizat alegerea președintelui României. Această cifră reiese din diferența dintre numărul alegătorilor înscriși, la fiecare tur de alegeri, în listele electorale permanente, și cel al alegătorilor care s-au prezentat fizic la secțiile de votare.

Datele oficiale ale Biroului Electoral Central ne informează că doar primele alegeri prezidențiale, care au avut loc la 20 mai 1990, au suscitat interesul alegătorilor în proporție covârșitoare. Însă, chiar și așa, au existat 2.374.106 de cetățeni cu drept de vot înscriși în listele electorale, care însă nu s-au prezentat la urne.

Deși în acest studiu nu mi-am propus să abordez problematica ascendentă a absenteismului la vot în România, am făcut referire la aspectele sus-menționate deoarece principiul reprezentativității (a nu se confunda cu reprezentarea) constituie piatra de temelie a democrației constituționale. Iar Președintele României, în calitate de reprezentant al statului român și de garant al independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării, este cel care reprezintă pe fiecare cetățean în parte, nu doar pe cei care l-au votat, concret este președintele tuturor românilor.

O notă aparte o constituie excelenta pregătire, organizare și desfășurare a alegerilor prezidențiale din acest an, prin implicarea profesională a tuturor instituțiilor cu atribuții în domeniul electoral: Autoritatea Electorală Permanentă, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Institutul Național de Statistică ș.a.

De asemenea, activitatea intensă de informare desfășurată de Autoritatea Electorală Permanentă cu privire la votul din străinătate a contribuit din plin la aprofundarea cunoașterii drepturilor electorale în concordanță cu noile modificări legislative în domeniul electoral.

Atenția deosebită care a fost acordată din punct de vedere electoral cetățenilor români din afara granițelor țării a făcut ca alegerile din străinătate să se desfășoare fără niciun fel de incident, aceștia exercitându-și în condiții normale dreptul de vot, cu atât mai mult cu cât în turul al doilea de scrutin am constatat o cifră record a prezenței acestora la urne (944.077 de voturi valabil exprimate). Cu privire la desfășurarea procesului electoral referitor la alegerea Președintelui României, Curtea Constituțională a României, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. f din legea fundamentală în vigoare ,,veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului“.

Art. 52 alin. 1 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dispune următoarele: ,,Curtea Constituțională anulează alegerile în cazul în care votarea și stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaților care pot participa la al doilea tur de scrutin. În această situație Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor“.

Prin urmare, potrivit Hotărârii Curții Constituționale a României nr. 1 din 16 februarie 2010[27], judecarea cererilor de anulare a alegerilor prezidențiale aparține competenței exclusive a Curții Constituționale și nu angajează în niciun fel instanțele judecătorești. Astfel, atunci când instanțele judecătorești sunt sesizate în mod greșit cu judecarea unor cereri de anulare a alegerilor prezidențiale, acestea în mod obligatoriu trebuie să își decline competența în favoarea Curții Constituționale. Prin aceeași hotărâre se menționează că atribuțiile Curții Constituționale în ansamblul procesului electoral referitor la alegerea Președintelui României nu presupun vreuna referitoare la numărarea voturilor.

În concluzie, am asistat la 30 de ani de ,,bătălii” pentru Palatul Cotroceni, la răsturnări de situații, la mărirea și decăderea prezidențiabililor, dar și la o deosebit de amplă activitate de modificare a actelor normative specifice pregătirii, organizării și desfășurării alegerilor prezidențiale.

    

III. BIBLIOGRAFIE

  1. 1. Toader Tudorel, Safta Marieta, 2019, Constituția României; Decizii C.C.R., Hotărâri C.E.D.O, Hotărâri C.J.U.E., legislație conexă, București, Ediția a 3-a, Editura Hamangiu.
  2. Mureșan Marius, 2019, Destinația Cotroceni. Alegerile prezidențiale din România, 1990- 2014, Cluj- Napoca, Editura Casa Cărții de Știință.
  3. Constituția României din 2003- art. 16 alin. 1 și 2, art. 36, art. 37, art. 38, art. 40 alin. 3,  art. 81, art. 82, art. 83, art. 146 lit. f.
  4. 4. Decretul – Lege nr. 92 din 14 martie 1990, Publicat în Monitorul Oficial nr. 35 din 18 martie 1990.
  5. 5. Constituția României din anul 1991, Adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, PARTEA I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991.
  6. 6. Legea nr. 69 din 15 iulie 1992, pentru alegerea Președintelui României, Publicată în Monitorul Oficial nr. 164 din 16 iulie 1992.
  7. Legea nr. 27 din 26 aprilie  1996 a partidelor politice, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 7 din 29 aprilie 1996.
  8. Legea nr. 3 din 22 februarie 2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, Publicată în Monitorul Oficial al României nr.84 din 24 februarie 2000.
  9. 9. Legii nr. 429/ 2003 de revizuire a Constituției  României, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 758 din 29 octombrie 2003.
  10. Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 887 din 29 septembrie 2004.
  11. Legea nr. 26/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaților  și a Senatului, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 473 din 2 iulie 2003.
  12. O.U.G. nr. 45/2014 privind modificarea și completarea Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 475 din 27 iunie 2014.
  13. Hotărârii de Guvern nr. 485/ 2019 privind stabilirea datei alegerilor pentru președintele României din anul 2019, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 565 din 10.07.2019.
  14. Decizia Curții Constituționale a Românei nr. 1541 din 25 noiembrie 2010, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 30 din 13 ianuarie 2011.
  15. Decizia Curții Constituționale a României nr. 85 din 28 februarie 2013, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 227 din 19 aprilie 2013.
  16. Decizia Curții Constituționale  a României nr. 524 din 12 decembrie 2013, Publicată în Monitorul Oficial al României  nr. 84 din 3 februarie 2014.
  17.  Decizia Curții Constituționale a României nr. 542 din 15 octombrie 2014, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 899 din 11 decembrie 2014.
  18. Decizia Curții Constituționale a României nr. 633 din 11 noiembrie 2014, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 16 din 9 ianuarie 2015.
  19. Decizia Curții Constituționale a României nr. 27 din 3 februarie 2015, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 197 din 25 martie 2015.
  20. Decizia Curții Constituționale a României nr. 45 din 17 februarie 2015, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 366 din 27 mai 2015.
  21. Decizia Curții Constituționale a României nr. 576 din 29 septembrie 2015, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 827 din 5 noiembrie 2015.
  22. Decizia Curții Constituționale a României nr. 861 din 28 noiembrie 2006, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 45 din 22 ianuarie 2007.
  23. Legea nr. 148 din 24 iulie 2019 pentru modificarea și completarea unor acte normative în materie electorală, Publicată în Monitorul Oficial nr. 617 din 25 iulie 2019.
  24. O.U.G. nr. 64/2019 privind modificarea și completarea Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României și modificarea Legii nr. 208/2015 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente, precum și unele măsuri pentru buna organizare a alegerilor pentru Președintele României din anul 2019, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 746 din 12 septembrie 2019.
  25. Hotărârea Curții Constituționale a României nr. 18 din 7 septembrie 1992, Publicată în Monitorul Oficial nr. 238 din 25 septembrie 1992.
  26. Hotărârea Curții Constituționale a României nr. 1 din 8 septembrie 1996, Publicată în Monitorul Oficial nr. 213 din 9 septembrie 1996.
  27. Hotărârea Curții Constituționale a României nr. 1 din 16 februarie 2010, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 143 din 4 martie 2010.

[1]Publicat în Monitorul Oficial nr. 35 din 18 martie 1990.

[2]Adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, PARTEA I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991.

[3]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 164 din 16 iulie 1992.

[4]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 7 din 29 aprilie 1996.

[5]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 84 din 24 februarie 2000.

[6]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 758 din 29 octombrie 2003.

[7]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 887 din 29 septembrie 2004.

[8]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 473 din 2 iulie 2003.

[9]Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.

[10]Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică.

[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 475 din 27 iunie 2014.

[12]Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 565 din 10.07.2019.

[13]Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

[14]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 30 din 13 ianuarie 2011.

[15]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 227 din 19 aprilie 2013.

[16]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 84 din 3 februarie 2014.

[17]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 899 din 11 decembrie 2014.

[18]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 16 din 9 ianuarie 2015.

[19]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 197 din 25 martie 2015.

[20]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 366 din 27 mai 2015.

[21]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 827 din 5 noiembrie 2015.

[22]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 45 din 22 ianuarie 2007.

[23]Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 617 din 25 iulie 2019.

[24]Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 746 din 12 septembrie 2019.

[25] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 238 din 25 septembrie 1992.

[26] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 213 din 9 septembrie 1996.

[27] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 143 din 4 martie 2010.

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png

POLITICA EXTERNA SI ROMANII DE PRETUTINDENI

Interesul statului roman fata de comunitatile romanesti de peste hotare ar trebui sa fie unul legitim si, ca obiectiv politic, este la fel de vechi ca insasi politica externa a Romaniei moderne. Inca de la aparitia statului roman modern, Romania a reusit sa isi creioneze, in conditii istorice foarte dificile, mesaje foarte articulate pentru toate persoanele apartinand filonului cultural romanesc din toate regiunile locuite de romani. Se poate aprecia ca, pe langa eforturile politice si economice, precum si consecintele primului razboi mondial, crearea si viabilitatea Romaniei Mari ca proiect politic national major se datoreaza si interesului constant si pragmatic fata de locuitorii de etnie romana din teritorii care vremelnic nu faceau parte din statul roman. Inainte de crearea unui stat unitar la 1918, Romania a reusit sa devina in constiinta tuturor etnicilor romani din Statele inconjuratoare,, tara – mama ”, Statul inrudit, dupa definitiile pe care actualul context politic international le consacra. Astfel, prin eforturile diplomatiei romane si ale multor intelectuali de marca implicati direct in acest proiect, romanii din Basarabia, Imperiul Austro-Ungar sau aromanii din Imperiul Otoman, Bulgaria si Serbia au perceput si exprimat in mod public si constant raportarea lor la Romania ca,, stat – mama ”, acest lucru fiind un element politic de o importanta capitala pentru argumentarea juridica si politica, dupa momentul 1918, a legitimitatii istorice a Romaniei Mari. Sprijinirea comunitatilor romanesti din afara frontierelor a avut baze extrem de pragmatice in trecut: constructia de scoli, biserici, oferirea de burse de studii, sprijin politic pentru liderii organizatiilor din comunitatile romanesti. Acest fapt a condus la crearea, intr-o perioada istorica foarte scurta ( 30-40 de ani), a unei elite politice si culturale, capabila sa sustina propriile interese in statul de cetatenie si credibila in raport cu toti factorii politici relevanti. In contextul actual, Diplomatia romana trebuie sa se implice activ si eficient in procesele de adaptare si de anticipare ce se desfasoara la nivelul international, urmarind ca reactiile necesare, la nivel de decizii si de actiune concreta in politica externa sa fie tot mai evidente, tot mai rapide, dar si mai sofisticate, pentru a ne construi – in esenta – rezilien ta ca stat si ca societate, respectiv capacitatea de a rezista in fata crizelor si de a deveni mai eficienti in rezolvarea lor si a celor viitoare. Aceasta presupune si consolidarea parteneriatelor cu actori externi care impartasesc aceleasi valori si obiective si diminuarea sau chiar eliminarea dependentei de acei actori care promoveaza abordari contrare si care ne afecteaza capacitatea de a ne atinge obiectivele, inclusiv cele de politica externa. Relevanta actiunii diplomatice se bazeaza pe cresterea rezistentei in fata provocarilor de toate tipurile, a capacitatii de adaptare si gestionare mai eficienta a riscurilor, a amenintarilor si provocarilor regionale si globale. Aceasta linie de conduita va permite protejarea mai buna a valorilor, intereselor si obiectivelor Romaniei si ale cetatenilor romani oriunde s-ar afla. Dincolo de faptul ca pentru construirea rezilientei avem nevoie de o capacitate de adaptare fara precedent, este si mai necesara mentinerea directiei strategice si in acelasi timp principale in cadrul actiunii noastre diplomatice. In egala masura, este necesara o comunicare mai eficienta, mai aproape de cetateni, care sa reflecte substanta si complexitatea activitatii diplomatice si a obiectivelor noastre de politica externa, inclusiv prin implicarea crescuta a societatii civile. De asemenea, trebuie urmarita dezvoltarea dimensiunii de prognoza, pentru urmarirea si evaluarea tendintelor la nivelul relatiilor internationale pentru a pregati adecvat raspunsuri si initiative de politica externa, in anticiparea unor potentiale riscuri, amenintari si provocari. Modalitatile strategice de actiune pentru atingerea acestor obiective, ce reprezinta constante ale politicii externe romanesti au menirea sa tina cont de faptul ca situatia internationala actuala, pe fundal de criza, a devenit mult mai fluida, influentata de reconfigurarea unor centre si raporturi de putere internationale, dar si de redefinirea unor concepte ce pareau imuabile. Pe cale de consecinta, situatia actuala este lipsita, intr-un grad mai inalt, de predictibilitate, ceea ce presupune o adecvare mai rapida, flexibilitate si un caracter mai inovativ pentru strategiile si mijloacele de actiune. In contextul actual al evolutiilor din societatea internationala, in schimbare accelerata si cu provocari si crize continue si variate, sunt necesare raspunsuri intr-o maniera complexa si integrata. Adaptarea la noile realitati nu presupune schimbarea politicii noastre externe, pilonii acesteia avand nevoie de mentinere si stabilitate in scopul realizarii obiectivelor Romaniei pe plan extern. Prin urmare, politica externa a Romaniei are nevoie de predictibilitate si in ce priveste obiectivele cheie. Romania este inconjurata de o zona de instabilitate accentuata si este obligata sa gaseasca acele solutii si actiuni pe plan extern care o transforma intr-un lider regional veritabil si abil in gasirea solutiilor de stabilitate si securitate in regiune. Romanii din strainatate reprezinta unul din obiectivele cheie ale politicii externe romanesti, caracterizati printr-o dinamica permanenta, Guvernul avand obligatia de a raspunde la nivel optim solicitarilor de asistenta si protectie consulara ale cetatenilor romani din afara tarii.

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png

INSTRUMENTE JURIDICE DE PROTECTIE A ROMANILOR DIN STRAINATATE

Preocuparea statelor de origine pentru persoane care isi asuma o legatura cu ele, fie ea de natura etnica, culturala, lingvistica sau religioasa, dar care se afla pe teritoriul altor state, nu constituie o noutate nici in dreptul comparat si nici la nivelul dreptului international public. In conditiile in care fenomenul de standardizate culturala si sociala din perioada de formare a statelor moderne nu a coincis cu cel de standardizare in plan politic si, in special, urmare a celor doua razboaie mondiale, practic astazi nu exista state care sa dispuna de o populatie perfect omogena, cu o unica origine etnica. Aproape toate statele contemporane cunosc minoritati nationale si, corelativ, aproape toate statele lumii au cetateni sau fosti cetateni care se afla in afara granitelor nationale. In aplicarea principiilor, cutumelor si a unor tratate din dreptul international public, protectia juridica a acestor persoane revine, de regula, statelor pe teritoriul carora se afla respectivele persoane ( state gazda). Cu toate acestea, din ce in ce mai multe state de origine isi manifesta preocuparea pentru acele parti ale populatiei, prezente, trecute sau viitoare, care nu se afla sub jurisdictia lor din punct de vedere teritorial. Competentele extra- teritoriale se vad astfel amplificate, iar dreptul international public cunoaste astazi noi dezvoltari. In afara utilizarii indtrumentelor juridice clasice in dreptul international public, anume tratatele multilaterale sau bilaterale, tot mai multe state de origine utilizeaza si instrumentele juridice specifice dreptului intern, anume acte normative nationale. In dreptul comparat dispozitia art. 7 din Constitutia Romaniei nu este singulara. Art. 10 din Constitutia Croatiei face vorbire despre,, elementele poporului croat din cadrul altor state” care se bucura de protectia pe care le-o garanteaza statul croat, iar art. 5 din Constitutia Sloveniei face vorbire despre,, veghea statului sloven asupra minoritatilor nationale sloven din Statele vecine, asupra emigrantilor si emigratilor sloveni” si favorizeaza contactele lor cu patria. In plus, slovenii care au pierdut cetatenia se pot bucura in Slovenia de drepturi speciale, precizate de legiuitor. Art. 6 alin. 3 din Constitutia Ungariei precizeaza responsabilitatea statului maghiar pentru ungurii care traiesc in afara frontierelor nationale si incurajeaza mentinerea legaturilor lor cu statul de origine. Si Constitutiile Macedoniei, Slovaciei sau Ucrainei contin dispozitii asemanatoare. In aplicarea acestor prevederi constitutionale unele state au adoptat si alte acte normative interne, prin care sunt detaliate drepturile speciale acordate nationalilor lor din afara granitelor tarii si modul in care statul de origine respectiv intelege sa sprijine legaturile cu acestia. In spiritul relatiilor internationale dominate de principiul pacii si al bunei vecinatati, astfel de acte normative interne trebuie sa isi limiteze campul de actiune la ceea ce poate efectiv fi adus la indeplinire rationae personae, fara a aduce atingere suveranitatii nationale a statului gazda si fara a periclita raporturile beneficiarilor lor cu statul gazda. Cel mai adesea prin astfel de acte normative statele de origine au acordat un tratament preferential nationalilor din afara granitelor care nu mai au cetatenia lor si care nu beneficiaza de un permis de sedere permanent pe teritoriul lor, mergand si pana la a treia generatie in linie ascendenta in cazul originii etnice ( Slovenia), uneori conditionand beneficiul regimului de favoare de utilizarea limbii materne ( Slovacia) sau de cunoasterea unor elemente de traditie si cultura ( Bulgaria). In general, recunoasterea beneficiilor acestui regim preferential este marcata prin eliberarea de catre acestia a unui document care atesta relatiile speciale pe care le au cu statul de origine. In plus, in cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeana multe din Statele devenite membre ale acestei organizatii in 2004 si 2007 s-au angajat nnu doar sa puna in aplicare standardele internationale existente in materie ( Rezolutia Adunarii Generale a ONU ,, Soarta minoritatilor”, adoptata la data de 10 decembrie 1948, Declaratia ONU asupra drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor etnice, lingvistice si religioase din 1982, Conventia – cadru privind protectia minoritatilor nationale, Carta Europeana pentru limbile regionale sau minoritare), ci si sa abordeze acest domeniu al relatiilor interstatale in plan bilateral, ceea ce multe dintre ele au si facut. In consecinta, preocuparea statului roman in materie, departe de a constitui un NOVUM juridic, stabileste reguli intr-un domeniu in care standardele internationale si cele nationale se afla in plina mutatie si dinamica, desi nu se poate vorbi despre existenta unei veritabile cutume internationale. In Rezolutia 1335 ( 2003) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la tratamentul preferential acordat minoritatilor nationale din statul lor de origine membrii acestui for regional ajungeau la concluzia ca raspunderea pentru protectia minoritatilor nationale revine in primul rand statului- gazda, dar fenomenele obiective inregistrate in mai multe state, mai ales dupa anul 1990, fac posibila si manifestarea extrateritoriala a statelor de origine, cu conditia ca acestea sa respecte standardele internationale si suveranitatea statelor – gazda. Trebuie precizat ca, spre deosebire de marea majoritate a statelor care au inclus astfel de prevederi in Constitutiile lor, Romania a adoptat destul de tarziu un act legislativ prin care sa se concretizeze dispozitia Constitutionala, daca nu includem in aceasta categorie cele cateva acte de executare adoptate in special in domeniul educatiei si unele initiative in plan institutional legate de crearea unor structuri fie in subordinea Prim- ministrului, fie in cadrul Ministerului Afacerilor Externe, fie in cadrul Ministerului Afacerilor Externe, fie in cadrul Ministerului ( Departamentului) pentru Romanii de Pretutindeni. Tot ca un element de originalitate al reglementarii autohtone in materie, tinand seama si de imprejurarea ca standarde internationale fac vorbire de actul autoasumarii identitatii ( etnice), Legea nr. 299/2007 privind sprijinul acordat romanilor de pretutindeni solicita o declaratie pe proprie raspundere pentru ca o persoana sa poata deveni titular al drepturilor acordate, evitand astfel emiterea oricarui document care i-ar putea atesta acestuia o calitate anume. Modificarea adusa actului normativ aproape imediat dupa intrarea sa in vigoare prin O. U. G. nr. 10/2008 vizeaza drepturile persoanelor apartinand,, comunitatilor romanesti din afara frontierelor Romaniei ” indiferent ca este vorba despre ,,comunitati istorice sau de data recenta”. O modificare mai recenta, adusa prin Legea nr. 224/2018 face vorbire despre,, persoanele apartinand minoritatilor nationale, minoritatilor lingvistice sau grupurilor etnice autohtone romane sau care apartin filonului cultural si etnic romanesc, existente in statele din vecinatatea Romaniei si alte state, care isi asuma identitatea etnica, lingvistica si culturala romana fata de autoritatile romane, indiferent de etnonimul folosit”. Promovarea protectiei fata de romanii din afara frontierelor tarii nu impieteaza asupra relatiilor pe care Romania le intretine cu statele lor gazda si nu influenteaza obligatiile pe care acestia le au fata de respectivele state gazda. Instituirea unei astfel de obligatii pentru statul roman nu face decat sa impuna o conduita specifica autoritatilor publice, indiferent ca acestea au atributii in domeniul relatiilor externe sau nu. Cu titlu de exemplu, prevederea din fosta lege a pensiilor care conditiona dreptul la pensie de domicilierea pe teritoriul Romaniei incalca disponibile art. 7 din Constitutie, rezultatul sau nefiind acela de stimulare si intarire a legaturilor dintre stat si romanii din afara granitelor, ci unul total opus ( Decizia Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 69/1996).

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png

POLITICA EXTERNA SI ROMANII DE PRETUTINDENI

Viziunea conceptuala a politicii externe a Romaniei in contextul operatiunii militare a Federatiei Ruse in Ucraina si a pandemiei de Covid 19 va trebui sa fie una predictibila, coerenta, de consens national, axata pe indeplinirea responsabila a angajamentelor asumate in plan extern, pe promovarea si apararea obiectivelor si intereselor nationale, avand ca scop deservirea in mod direct si eficient a intereselor cetatenilor romani de pretutindeni, contribuind la bunastarea si securitatea acestora.
Concret, in planul politicii externe, Romania isi va atinge obiectivele pe baza celor trei piloni esentiali ai politicii sale externe: cresterea rolului si influentei tarii noastre in Uniunea Europeana ( UE) si, respectiv, Alianta Nord – Atlantica ( NATO) si dezvoltarea si aprofundarea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite ale Americii ( SUA ), concomitent cu sustinerea si promovarea valorilor democratice, a drepturilor si libertatilor fundamentale, a stabilitatii si securitatii atat in regiune, cat si la nivel global, cu promovarea si respectarea stricta a dreptului international si a ordinii internationale bazate pe reguli, sustinerea ferma a multilateralismului eficient si corelarea politicii externe in materie de obiective si prioritati cu politica de securitate sib aparare, care vor ramane elemente esentiale.
Pe fondul unei incertitudini globale inca nedecantate sub aspectul impactului crizei generate de invazia trupelor Federatiei Ruse in Ucraina, politica externa si de securitate a Romaniei va trebui sa tina cont de noile realitati internationale si sa oferte raspunsuri in timp real la provocarile, transformarile, dar si la oportunitatile relevate de consecintele complexe ale conflictului militar din Ucraina. In noul context international, cu evolutii generate de migrarea masiva a refugiatilor din Ucraina, Ministerul de Externe, Departamentul pentru Romanii de Pretutindeni vor trebui sa promoveze actiuni si instrumente concrete prin care obiectivele politicii noastre externe sa fie implementate intr- un mod mai eficient si sa fie adaptate la noile realitati si evolutii in plan international in contextul Geo-politic generat de invazia Federatiei Ruse in Ucraina, astfel incat Romania sa fie mai rezilienta, inclusiv in actiunea sa externa.
Lectiile invatate de diplomatia romana in concordanta cu situatia politico-militara la nivel international – necesitatea consolidarii rezilientei la nivel statal si a organizatiilor internationale din care facem parte, inclusiv intarirea capacitatii de combatere a actiunilor ostile de tip hibrid si a celor de dezinformare, importanta consolidarii legaturii transatlantice si clarificarea dezbaterii privind autonomia strategica a Uniunii Europene, importanta promovarii dreptului international si a valorilor democratice, importanta esentiala a multilateralismului si nevoia eficientizarii cooperarii internationale si a actiunii organizatiilor internationale, inclusiv angajamentul fata de partenerii cu care impartasim viziuni similare la nivel international – reprezinta linii directoare de urmat pentru atingerea obiectivelor noastre de politica externa.

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png

Prioritatile statului in sprijinul acordat Diasporei

Situatia Romaniei, din punct de vedere al numarului cetatenilor romani cu domiciliul sau resedinta in strainatate, s-a schimbat substantial in ultimii ani, in contextul globalizarii, a cresterii mobilitatii la nivel mondial, urmare a mai multor valuri de migratie. Astfel, in prezent, pe langa comunitatile istorice de romani din vecinatatea Romaniei, exista peste 5 milioane de cetateni romani in afara granitelor tarii, aceasta cifra reprezentand peste 20% din numarul total de cetateni ai Romaniei. Din aceasta perspectiva, Guvernul Romaniei, ar trebui ( in primul rand in baza programului de guvernare acceptat de Parlament) sa contribuie la prezervarea si afirmarea identitatii etnice, culturale, lingvistice si religioase a acestora si sa se consolideze ca partener de incredere pentru romanii din strainatate pentru a ajunge la un viitor unde romanii prospera, in securitate si libertate, oriunde s-ar gasi ei, unde identitatea, traditiile si cultura romaneasca ar trebui sa infloreasca in comunitatile istorice. Un viitor bazat pe perspective realizabile in care copiii de a doua sau a treia generatie de diasporeni, inclusiv la Milano, Londra, Madrid, Bruxelles, Paris etc. vor avea toate oportunitatile de a reveni si a se reintegra pe teritoriul Romaniei. Angajarea statului in sprijinul acordat romanilor din afara frontierelor tarii ar trebui sa vizeze ca ei sa aiba drepturi depline si acces la servicii administrative digitale si moderne si o mobilitate deplina dinspre sau catre Romania, atat pentru relocare, dar si pentru antreprenoriat, educatie, turism sau cultura. Institutiile abilitate pentru promovarea legaturilor cu romanii de pretutindeni ar trebui sa aiba ca punct de reper realitatea obiectiva potrivit careia DIASPORA ESTE ROMANIA si, in concordanta cu acest aspect esential al definirii si promovarii identitatii nationale, sa substantieze principiul non-discriminarii prin politici eficiente gandite si corelate in interesul celor din afara, pornind de la considerentul ca interesul lor este sinonim cu interesul Romaniei. Realizarea unui nou sistem de guvernanta pentru Diaspora, o reprezentare adecvata si o administratie in linie cu realitatea globala in care sprijinul acordat romanilor de pretutindeni sa devina o prioritate la guvernare.

Drumul spre casa reprezinta prioritatea esentiala care ar trebui sa preocupe autoritatile statului roman cu atributii in sprijinirea intaririi legaturilor cu romanii din afara frontierelor tarii. Pentru romanii din strainatate care nu isi doresc reintoarcerea imediata, cooperarea intre ei si romanii din tara trebuie sustinuta, pentru a deschide drumul spre Romania, inclusiv in mod indirect. Forta de munca romaneasca, experienta si competentele, oriunde s-ar afla, sunt necesare a fi evidentiate doar impreuna. Reintoarcerea, la fel ca emigrarea, nu este usoara, si va fi in mod evident nevoie de timp si de eforturi specifice, care sa completeze reformele din numeroasele alte domenii publice din Romania. Se impun masuri concrete si eficiente care sa se manifeste prin:
– Adoptarea initiativei legislative pentru constituirea Comitetelor Romanilor de Pretutindeni, ca principal organ reprezentativ al romanilor din afara granitelor tarii ;
– Initierea unui program EXPAT care sa sprijine cetatenii romani cu expertiza din tarile Uniunii Europene pentru instalarea pe teritoriul Romaniei si adaptarea legislatiei pentru integrarea acestor experti ;
– Solutionarea in mod eficient si cu celeritate sporita a solicitarilor de redobandire a cetateniei romane introduse de fostii cetateni romani, emigrati fortat inainte de 1989 si deposedati abuziv de cetatenie, in conformitate cu cadrul legal in vigoare ;
– Adoptarea unui pachet legislativ menit sa creeze un cadru favorabil pentru incurajarea cetatenilor romani din diaspora care intentioneaza sa se repatrieze sau care vor sa investeasca in Romania. Prin acest pachet legislativ complex, s-ar acoperi o gama larga de necesitati privind repatrierea, de la integrarea copiilor in sistemul de invatamant, la facilitati fiscale;
– Crearea cu prioritate a unui Departament pentru Revenire in Cancelaria Guvernului, care sa gestioneze cele doua etape ale pregatirii pasilor administrativi pentru reintoarcere (obtinerea de acte, informatii utile, pregatirea de investitii sau inregistrare a copiilor in sistemul de invatamant etc.), dar si pasul reintegrarii ( suport sau consiliere pentru gasirea unui loc de munca / deschiderea unei afaceri, sprijin pentru copiii romani nascuti in statele terte, consiliere si cursuri in limba romana etc.) ;
– Intermedierea de sesiuni online intre romanii din strainatate cu structurile responsabile din judetele in care isi doresc sa revina, pentru informare si mitigarea riscurilor si asigura buna coordonare a sistemelor de securitate sociala pentru ca toti romanii care se reintorc sa poata beneficia facil acasa de drepturile sociale castigate in afara ;
– Lansarea unei campanii de comunicare permanenta pentru diasporeni, care va comunica periodic noile oportunitati care apar in Romania, de pe piata muncii, noile proiecte de dezvoltare, atractii turistice etc. si asigura pe Registrul Digital mijloace prin care cei din afara pot apela mereu la administratia publica dar si societatea civila din tara ;
– Extinderea si lansarea de noi programe de tip ” Diaspora Start – up “, ” Diaspora se Intoarce ” care sa ofere pachete integrate de consultanta si asistenta financiara folosind fonduri europene pentru antreprenorii romani care decid sa revina si sa investeasca in tara, prind proceduri simplificate.;
– Crearea unei retele de sprijin pentru dezvoltarea intreprinderilor romanesti la nivel international si atragerea intreprinzatorilor si investitorilor straini in Romania, constituita in principal de voluntari romani din Diaspora, implicand comunitatile de afaceri romanesti din Diaspora, cu sprijinul Ministerului Afacerilor de Externe al al Ministrului Economiei, al asociatiilor investitorilor straini din Romania si al Camerelor de Comert bilaterale;
– Initiativa propunerii de catre Guvern a unui pachet de masuri de asistenta sau consultanta pentru antreprenorii, dar si angajatii care se intorc in tara, in special in domenii cheie sau in pericol, cum ar fi agricultura, folosind fonduri europene si relaxarea fiscalitatii pe termen scurt pentru IMM-uri lansate de persoane repatriate care vor indeplini criterii clare ( crearea de locuri de munca intr-o anumita zona – rurala de exemplu-pentru o perioada minima, cu impact social sau in economia verde, sociala sau inovativa etc.) ;
– Stimularea investitiilor Diasporei in Romania prin comunicari frecvente despre noile oportunitati din tara, dar si prin propunerea catre Diaspora de programe specifice de investitii prin obligatiuni de stat sau obligatiuni municipale;
– Propunerea crearii de noi retele profesionale intre Romania si Diaspora ( ingineri, medici, cercetatori etc.) pentru a asigura un transfer permanent de cunoastere si informatii intre cele doua parti si asigura un cadru de sprijin pentru cei din afara care doresc sa revina in tara.
O prioritate a statului roman ar trebui sa o constituie situatia copiilor din Diaspora prin oferirea resurselor de educatie in limba romana pentru parinti si posibilitatea de a obtine online pentru ei o certificare a limbii materne, urmarind Cadrul de Referinta al Uniunii Europene. De asemenea, se impune organizarea de tabere pentru copiii cetatenilor romani din Diaspora in Romania, prin centrele comunitare si Departamentul de reintoarcere, in scopul facilitarii cunoasterii Romaniei si a schimburilor de experienta.
Mentinerea unui registru al copiilor romani nascuti in Diaspora si asigurarea, impreuna cu autoritatile locale si prin centrele comunitare, ca au acces, in cazul in care parinti isi doresc, la informatii despre limba, identitatea si cultura romana, inclusiv prin burse de studiu dedicate, va trebui sa reprezinte un aspect esential pe care statul roman sa-l aprofundeze.
In ceea ce priveste sprijinul pentru romanii din afara granitelor pe linia programelor de diplomatie culturala, statul roman ar trebui sa demareze demersuri continue de sustinere, in cooperare cu Departamentul pentru Romanii de Pretutindeni din cadrul Guvernului, care are un rol principal in acest sens, a initiativelor menite sa stimuleze promovarea limbii, culturii si civilizatiei romanesti in randul diasporei romane, sustinerea demersurilor de deschidere a noi lectorate de limba romana in universitatile din strainatate, cartografierea nevoilor cultural – educative ale minoritatilor romanesti din statele vecine, protejarea patrimoniului si expresiilor culturale specifice, dezvoltarea cooperarii transfrontaliere in domeniul cultural-educativ si sprijinirea promovarii patrimoniului comun la nivelul UNESCO
CONCLUZII
Diaspora romaneasca nu mai incape in stereotipuri. Este momentul ca autoritatile romane cu atributii in sprijinirea legaturii cu romanii din afara frontierelor tarii sa – si ia in serios rolul si sa nu mai ignore realitatea potrivit careia desi mai mult un sfert din populatia Romaniei nu e aici, inca nu ne cunoastem diaspora. Lipsa de transparenta si de informatii nu trebuie deplansa din ratiuni nationaliste. Mizele economice si sociale ale ignorantei statului in ceea ce priveste diaspora sunt uriase. Paradoxal, singurul portret amanuntit al diasporei romanesti a fost realizat de straini. In 2019, Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica ( OCDE) publica o cercetare extrem de valoroasa despre,, Romania de afara “. Studiul a fost facut la comanda Ministerului de Externe, dar OCDE nu stie nici pana in ziua de azi daca statul roman i-a folosit munca la ceva, daca recomandarile autorilor au fost implementate in vreun fel. Pentru o tara ai carei politicieni vorbesc, ciclic, despre cat de important este sa-i aduca acasa pe cei care au emigrat, Romania face extrem de putin pentru a asigura reintegrarea celor care decid, totusi, sa se intoarca in tara. Migrantii care se intorc sunt un element foarte important al povestii exodului romanesc, iar reintegrarea lor reprezinta elementul determinant. Din pacate, Statul nu are niciun fel de politici care sa faciliteze integrarea rapida a romanului revenit in tara pe piata muncii de acasa. Daca statul roman si – ar stabili ca prioritate sa incurajeze revenirea romanilor in tara – desi multi experti considera ca asa ceva ar fi o iluzie in contextul in care ne mentinem ca una dintre cele mai sarace tari ale Europei -, atunci trebuie sa se preocupe in a asigura acestor oameni conditiile de a se intoarce bine, adica a se integra. Daca se intorc, romanilor din strainatate trebuie sa le fie valorificate competentele. In primul rand, romanii din strainatate se intorc in tara cu economii din strainatate, vin cu un know- how valoros, cu experiente care lipsesc de multe ori din mediul de business romanesc. Printre factori se numara expunerea lor, la idei noi de business decat majoritatea celor ramasi acasa. Realitatea este ca nu toti cei care devin antreprenori o fac pentru ca si – o doresc si, prin urmare, se intampla ca ei sa nu reuseasca sa – si gaseasca drumul inapoi pe piata muncii din Romania, nu au fost angajati si decid atunci sa – si creeze un loc de munca, o afacere. Ca efect al pandemiei, transformarea impusa la nivel ca urmare a telemuncii inclina si mai mult balanta in favoarea revenirii in Romania. In toata Uniunea Europeana, a aparut o economie gri, in care angajatii pot trai intr-o tara, dar lucreaza in secret din alta tara, ceea ce inseamna ca platesc taxele si impozitele in locul gresit. Deseori, acestia devin expati in propria tara, sunt fizic acasa, dar telemuncesc peste granite. Interesul romanilor de a lucra in strainatate a scazut foarte mult in timpul pandemiei, dar, a crescut, in schimb, dorinta lor de a lucra din Romania, in regim de work from home, pentru un angajator din alta tara. Nu trebuie insa deloc neglijat potentialul economic al diasporei, dar si imprejurarea ca romanii din strainatate reprezinta catalizatorul pentru transformarea Romaniei in ultimele decenii- au finantat parte din modernizarea ei, dar, in acelasi timp, prin expunerea la valorile si mentalitatea din Occident, a contribuit la schimbarea mentalitatilor de acasa. O mai buna informare de catre statul roman a angajatorilor din tarile de destinatie cu privire la calificarea si competentele migrantilor romani i-ar putea ajuta pe acestia sa aiba acces la variante mai diversificate de locuri de munca, unele mai potrivite cu profilul fiecaruia dintre ei. Un astfel de efort ar ajuta si la potrivirea nevoilor angajatorilor straini cu cele ale angajatilor romani. Pe urma, aceasta informare mai eficienta i-ar ajuta pe romani sa aiba o imagine mai clara a valorii competentelor lor pe piata muncii dintr-o alta tara. In lipsa unor asemenea eforturi, statul roman contribuie la perpetuarea cliseelor cu privire la diaspora romana, iar cliseele duc la discriminare reala, inclusiv economica. Mai mult decat atat, cliseele fac imposibila o integrare a celor care isi fac curaj sa se intoarca in tara. Ca o concluzie generala, din pacate, singura strategie pentru Diaspora pe care o avem, adica Strategia Nationala pentru Romanii de Pretutindeni, se concentreaza disproportionat pe identitate nationala si pe valori romanesti, si prea putin pe nevoia integrarii, mai ales economica, a romanilor care traiesc in strainatate si a celor care revin in tara. Asta deoarece migratia a ramas ancorata intr-o logica nationalist – populista care nu aduce solutii, ci doar deplange probleme nerezolvate.

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png

Legislatia in vigoare si romanii din strainatate- un articol de Titi Sultan

Pornind de la imprejurarea ca, potrivit dispozitiilor art. 7 din Constitutie ,,Statul sprijina intarirea legaturilor cu romanii din afara frontierelor tarii si actioneaza pentru pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase, cu respectarea legislatiei statului ai carui cetateni sunt”, au fost adoptate o serie de acte normative, si anume: Legea nr. 156/2000 privind protectia cetatenilor romani care lucreaza in strainatate, republicata ( Publicata in Monitorul Oficial nr. 227 din 25 martie 2019), Legea nr. 321/2006 privind regimul acordarii finantarilor nerambursabile pentru programele, proiectele sau actiunile privind sprijinirea activitatii romanilor de pretutindeni si a organizatiilor reprezentative ale acestora, precum si a modului de repartizare si de utilizare a sumei prevazute in bugetul Ministerului pentru Romanii de Pretutindeni pentru aceasta activitate, republicata ( Publicata in Monitorul Oficial nr. 215 din 9 martie 2018), Legea nr. 299/2007 privind sprijinul acordat romanilor de pretutindeni, republicata ( Publicata in Monitorul Oficial nr. 261 din 22 aprilie 2009), Legea nr. 86/2016 privind instituirea centrelor comunitate romanesti in strainatate (Publicata in Monitorul Oficial nr. 347 din 6 mai 2016), Hotararea de Guvern nr. 857/2013 privind organizarea si functionarea Institutului “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru romanii de pretutindeni (Publicata in Monitorul Oficial nr. 692 din 13 noiembrie 2013). Din punctul de vedere al documentelor internationale cu referire la protectia romanilor de pretutindeni mentionam : Rezolutia Adunarii Generale a Organizatiei Natiunilor Unite ( ONU) 217 ( III) C – Soarta minoritatilor, din 10 decembrie 1948, Pactul international privind drepturile civile si politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 ( Publicat in Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974), Declaratia Organizatiei Natiunilor Unite ( ONU) asupra drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor etnice, lingvistice si religioase, 1992, Conventia – cadru privind protectia minoritatilor nationale ( STE nr. 157), intrata in vigoare la 1 februarie 1998, ratificata de Romania prin Legea nr. 33/1995 ( Publicata in Monitorul Oficial nr. 82 din 4 mai 1995), Carta Europeana pentru Limbile Regionale sau Minoritare ( STE nr. 148), intrata in vigoare in martie 1998, ratificata prin Legea nr. 282/2007 (Publicata in Monitorul Oficial nr. 752 din 6 noiembrie 2007), Rezolutia 1335 ( 2003) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la tratamentul preferential al Minoritatilor nationale de catre statul de origine, Recomandarea 1735 ( 2006) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la conceptul de natiune.
Trebuie precizat ca, spre deosebire de majoritatea statelor care au inclus astfel de prevederi in Constitutiile lor, Romania a adoptat destul de tarziu un act legislativ care sa concretizeze dispozitia Constitutionala, daca nu includem in aceasta categorie cele cateva acte de executare adoptate in special in domeniul invatamantului si unele initiative in plan institutional legate de crearea unor structuri fie in subordinea Prim-ministrului, fie in cadrul Ministerului Afacerilor Externe, fie in cadrul Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni. Tot ca un element de originalitate al reglementarii romane in materie, tinand seama si de faptul ca standardele internationale fac vorbire de actul autoasumarii identitatii (etnice), Legea nr. 299 /2007 privind sprijinul acordat romanilor de pretutindeni solicita o declaratie pe propria raspundere pentru ca o persoana sa poata deveni titular al drepturilor acordate, evitand astfel emiterea oricarui document care i-ar putea atesta acestuia o calitate anume. Modificarea adusa actului normativ aproape imediat dupa intrarea sa in vigoare prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 10/2008 vizeaza drepturile persoanelor apartinand ,,comunitatilor romanesti din afara frontierelor Romaniei “, indiferent ca este vorba despre ,,comunitati istorice sau de data recenta”. O modificare mai recenta, adusa prin Legea nr. 224 /2018, face vorbire despre ,,persoanele apartinand minoritatilor nationale, minoritatilor lingvistice sau grupurilor etnice autohtone romane sau care apartin filonului cultural si etnic romanesc, existente in statele din vecinatatea Romaniei si alte state, care isi asuma identitatea etnica, lingvistica si culturala romana fata de autoritatile romane, indiferent de etnonimul folosit”.
Promovarea protectiei fata de romani din afara granitelor nu impieteaza asupra relatiilor pe care Romania le intretine cu statele lor gazda si nu influenteaza obligatiile pe care acestia le au fata de respectivele state gazda. Instituirea unei astfel de obligatii pentru statul roman nu face decat sa impuna o conduita specifica autoritatilor publice, indiferent ca acestea au atributii in domeniul relatiilor externe sau nu. Cu titlu de exemplu, prevederea din fosta Lege a Pensiilor care conditiona dreptul la pensie de domicilierea pe teritoriul Romaniei incalca dispozitiile art. 7 din Constitutie, rezultatul sau nefiind acela de stimulare si intarire a legaturilor dintre stat si romanii din afara granitelor, ci unul total opus.

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png

Articol preluat din Ziarul Romanilor din Andalucia.

Mandat reprezentativ versus Mandat imperativ

Mandatul parlamentar este o functie publica cu care membrii Parlamentului sunt investiti prin ALEGERE si in virtutea careia fiecare deputat sau senator, reprezentand natiunea, concura la exercitiul suveranitatii nationale. Pornind de la dispozitiile art.69 alin.1 din Constitutie, mandatul parlamentar are un continut de mare generalitate si exprima relatia parlamentarului cu toata natiunea, nu numai cu o circumscriptie electorala.
Continutul general al mandatului parlamentar reiese din interpretarea art.2, alin.1 din Constitutie, iar spre deosebire de contractul de mandat, mandatul parlamentar este general si nu implica ratificarea de catre electorat a actelor indeplinite. Daca alegatorii agreeaza sau nu actiunile parlamentarului, ei au la dispozitie o singura posibilitate juridica de a-si manifesta eficient acest lucru, si anume ALEGERILE. Daca incetarea mandatului civil se produce prin revocarea de catre mandant a imputernicirii date mandatarului, renuntarea mandatarului la sarcina ce si-a asumat sau moartea mandatarului, vom conchide ca incetarea mandatului parlamentar nu se poate produce(de regula) prin revocare, in schimb se poate produce si prin alte moduri, precum demisia.
Desi se exercita individual, ca expresie a vointei generale, mandatul parlamentar se realizeaza la nivelul Adunarii(Camerei) din care parlamentarul face parte sau Camerelor reunite in sedinta comuna, dupa caz. Nici nu ar putea fi altfel intrucat parlamentarii exprimand, prin exercitarea mandatului lor, vointa generala, ar insemna ca daca sunt in minoritate sa nu o mai poata exprima.
Dar, intrucat VOINTA GENERALA se realizeaza la nivelul Parlamentului, acesta, in ansamblul sau, are un mandat ce rezulta din modul de exercitare si realizare a mandatului fiecarui parlamentar, asa cum VOINTA NATIONALA, ca expresie a suveranitatii, rezulta din vointa majoritara a poporului. Deci mandatul parlamentar este o demnitate publica rezultata din alegerea de catre electorat in vederea exercitarii prin reprezentare a suveranitatii nationale(puterea poporului) si care contine imputerniciri stabilite prin Constitutie si legi. Observam asadar ca mandatul parlamentar nu presupune o relatie juridica intre alegatori si ales, intre acestia neexistand nicio legatura de subordonare si niciun acord de vointa.
Mndatul este reprezentativ intrucat Parlamentulnu reprezinta un corp electoral dintr-o anumita circumscriptie electorala, ci INTREGUL POPOR.
Dar, cetatenii circumscriptiei electorale in care au fost alesi trebuie sa aiba sentimentul reprezentarii de catre acestia a intereselor lor de ordin general, astfel reprezentarea devine lipsita de continut practic, fiind expresia unui proces de instrainare politica;in exercitiul mandatului lor, parlamentarii trebuie sa tina cont de interesele de ansamblu ale populatiei, fara a se supune orbeste unei opinii sau alteia, tocmai in virtutea independentei de care se bucura.
Parlamentarul fiind in serviciul poporului, promovarea politicii partidului este o problema de convingere si onestitate, trasaturi care nu sunt de conceput fara independenta de opinie si decizie a parlamentarului in exercitarea mandatului sau. Daca ar fi un instrument obedient al intereselor dominante ale partidului, s-ar produce o deturnare a sensului votului alegatorilor de la popor la partid. De aceea, nici excluderea parlamentarului din partid sau parasirea de catre acesta a grupului parlamentar nu duce la revocarea mandatului de parlamentar.
Independenta mandatului parlamentar trebuie privita atat in raport de cei care l-au ales, cat si fata de partidul pe listele caruia a candidat. Avand in vedere dispozitiile consacrate de art. 69, alin.2 din Constitutie, parlamentarul nu este tinut din punct de vedere juridic sa respecte angajamentele pe care si le-a asumat in campania electorala si nici cele care ar rezulta din manifestarile de vointa ale alegatorilor din timpul mandatului. Parlamentarul este independent in exercitarea mandatului sau, supunandu-se numai Constitutiei si legilor tarii. Un program politic nu este sinonim cu o lege, semnificatia lui nefiind juridica, ci politica, indeplinirea lui fiind o problema de demnitate morala si politica, sanctionata la viitoarele alegeri, care reprezinta posibilitatea pentru popor, PRIN CORPUL ELECTORAL, de a aprecia modul in care reprezentantii sai si-au indeplinit mandatul acordat.Deci, independenta parlamentarului inseamna faptul ca partidul de care apartine nu-i poate impune, sub aspect juridic, nici cum sa-si exercite dreptul la cuvant si nici cum sa voteze, dupa cum nici cetatenii circumscriptiei electorale in care a fost ales nu-i pot impune respectarea angajamentelor luate ori pledarea pentru o anumita cauza sau alta care ar prezenta interes pentru ei, acesta avand semnificatia unui mandat imperativ care este interzis prin Constitutie.
Teoria mandatului imperativ ar presupune ca parlamentarul actioneaza numai in virtutea instructiunilor obligatorii date de alegatorii sai si deci nu va putea actiona nici impotriva si nici in afara sau in lipsa acestora.. Starea de dependenta implica revocarea alesului care nu se conformeaza angajamentelor pe care le-a contractat. Desi Constitutia Romaniei respinge orice forma de mandat imperativ, aceasta nu inseamna ca parlamentarul nu isi poate lua angajamente , ca odata ales nu respecta vointa alegatorilor si disciplina votuluici, ca parlamentarul nu poate fi tras la raspundere juridica daca nu isi respecta angajamentele si promisiunile. Insa, in plan politic, nerespectarea promisiunilor sau angajamentelor poate avea consecinte, culminand cu raspunderea in fata electoratului care la urmatoarele alegeri i-ar putea aplica sanctiunea nealegerii. Prin urmare, parlamentarul isi desfasoara activitatea sub control electiv.
Deosebirea dintre mandatul imperativ si mandatul reprezentativ este data de conceptiile politice si constitutionale referitoare la suveranitate, la principiul deliberarii(o dezbatere nu-i posibila intre cei care nu pot admite decat solitia prestabilita) si de implicatiile sale in functionarea puterilor de stat
Potrivit teoriei mandatului imperativ, se intelege ca in temeiul imputernicirii parlamentarul actioneaza numai potrivit instructiunilor obligatorii date de alegatorii sai si ca el nu va putea actiona nici impotriva, nici in afara sau lipsa acestora. In consecinta, alegatorii din circumscriptia electorala pot retrage imputernicirile fara vreo motivare. Continutul mandatului imperativ presupune un raport juridic intre mandant si mandatar, ale carui consecinte in raport cu cetatenii9alegatorii), ar fi urmatoarele:
-alegatorii ar trebui sa dicteze solutii pe care parlamentarii sa le voteze, iar in cazul in care nu le-ar da aceste directive, parlamentarii ar trebui sa tina cont doar de interesele particulare numai ale celor ce i-au ales;
-alegatorii, ca mandanti, ar trebui sa suporte toate cheltuielile cu indemnizatiile si alte avantaje ale parlamentarilor mandatati;
-in cazul in care mandatul imperativ ar fi in favoarea partidului ce a sustinut candidatura parlamentarului, acesta ar putea avea aceleasi drepturi asupra parlamentarului. In acest sens, nerealizarea programului politic ar antrena atat raspunderea politica dar si materiala, excluderea din partid si revocarea parlamentarului.
Mandatul reprezentativ inlocuieste spiritul local cu cel national, in concordanta cu prevederile art.1, alin. 1 din Constitutie., eliberand astfel Parlamentul de tirania patriotismului local sau intolerantei de grup, spre a fi in masura sa fie in serviciul interesului national. Realizarea binelui public prin promovarea interesului general, acesta este sensul principal al mandatului reprezentativ al parlamentarilor.
Mandatul imperativ nu numai ca este in contradictie cu indivizibilitatea suveranitatii nationale, deoarece ar presupune subordonarea parlamentarului intereselor unui grup care, astfel, ar fi, in fapt cel putin, adevaratul suveran, dar este si in contradictie cu principiul deliberarii, intrucat adoptarea unei decizii rezultata din directivele obligatorii primite inaintea dezbaterii si confruntarii optiunilor si argumentelor. Interesul general, care corespunde caracterului unitar al statului, nu este suma aritmetica a intereselor particulare.
Sacrificarea interesului general in folosul interesului particular sau local are ca efect subordonarea parlamentarilor fata de conducatorii principiului democratic al reprezentativitatii in folosul unui principiu elitist care, combinat cu partidul unic, este propriu regimurilor totalitare. Mai mult, prin efectul mandatului imperativ parlamentarul devenind un instrument orb, responsabilitatea politica dispare. Sub pavaza mandatului primit, responsabilitatea ar putea privi exclusiv pe cei care i-au acordat, bineinteles cat timp parlamentarul s-a conformat acestiu mandat. Ori, mandatul a fost acordat de popor, chiar daca numai de o parte a sa. Astfel, poporul ar urma sa raspunda, poporul nu poate, insa, sa raspunda intrucat el actioneaza asupra sa.
Interdictia mandatului imperativ este un mijloc de protectie a libertatii si independentei parlamentarilor. PROGRAMUL POLITIC pe baza caruia parlamentarul a fost ales nu are semnificatia unui mandat imperativ. El priveste continutul politic al mandatului reprezentativ si, in acest sens, libertatea de opinie si independenta parlamentarului este o conditie sine gua non pentru realizarea si adecvarea lui la evolutiile, cateodata imprevizibile ale vietii sociale.. De aceea, realizarea programului politic antreneaza raspunderea politica a parlamentarului fata de partidul pe care il reprezinta, care il poate exclude sau ii poate retrage sprijinul acordat, cat si in fata electoratului, sub acest aspect alegerile constituind un mijloc de verificare a modului in care parlamentarii si-au adus la indeplinire mandatul.

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png

Iresponsabilitatea Parlamentara

IMUNITATEA PARLAMENTARA este o garantie a exercitarii mandatului si nu un privilegiu al parlamentarului, si cu atat mai putin o cauza de exonerare de raspundere.
IMUNITATEA PARLAMENTARA este acea trasatura a mandatului parlamentar in temeiul careia parlamentarul este protejat fata de eventualele presiuni sau abuzuri care s-ar comite impotriva persoanei sale si care ii asigura acestiua independenta, libertatea si siguranta in exercitarea drepturilor si obligatiilor care-i revin potrivit Constitutiei si legilor.
IRESPONSABILITATEA SI INVIOLABILITATEA sunt IMUNITATI PARLAMENTARE diferite, dar ceea ce le uneste este caracterul lor de masuri de protectie contra amenintarilor sau altor acte de represiune la care ar putea fi supusi parlamentarii din partea unei autoritati, organizatii sau altei persoane. Ele definesc o garantie ce priveste, in ultima analiza, mandatul Camerelor, nu doar al fiecarui parlamentar in parte, indeplinirea de catre Parlament a competentei si rolului sau constitutional. De aceea, imunitatea nu constituie un privilegiu contrar egalitatii cetatenilor in fata legii si interdictiei privilegiilor, potrivit art.16, alin.1 din Constitutie Ea este consecinta unui imperativ al statutului constitutional al Parlamentului si al principiului potrivit caruia parlamentarii sunt in serviciul poporului. O democratie pluralista nu poate exista fara asigurarea independentei si demnitatii reprezentantei nationale. Este si motivul pentru care imunitatea parlamentara are caracter imperativ, nu constituie un simplu drept subiectiv al parlamentarullui la care el ar putea renunta. Ea este de ordine publica si, deci, poate fi invocata din oficiu si oricand, nu doar de cel interesat, facand parte din statutul parlamentarului care, la randul sau, este de ordine publica.
In activitatea sa, parlamentarul trebuie sa se bucure de o reala libertate de gandire si actiune, astfel incat mandatul sa fie exercitat eficient.
Specificul muncii parlamentare presupune participarea la dezbateri, exprimarea de opinii, luari de atitudine(deseori critice), participarea lor la vot(deseori deschis). Pentru ca aceasta participare sa fie reala, parlamentarul trebuie sa aiba siguranta ca pozitia sa deschisa, principiala, nu-l va expune unor urmari juridice. Intrucat are ca scop garantarea INDEPENDENTEI OPINIILOR, lipsa raspunderii juridice consta din interdictia, prevazuta de art.72 alin. 1 din Constitutie, de tragere la raspundere juridica a deputatilor sau senatorilor pentru voturile sau opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului lor.
Deci ea apara pe parlamentar in considerarea actelor savarsite in exercitarea mandatului sau, cum sunt votul, amendamentele, luarile de cuvant, intrebarile si interpelarile, rapoartele si avizele prezentate din partea comisiei din care face parte, etc. Cu alte cuvinte, iresponsabilitatea priveste actele intrinseci mandatului, nu cele extrinseci exercitiului acestuia, urmarind sa apere libertatea de expresie si de decizie a parlamentarului. De aceea, in mod necesar, ea este absoluta, atat in sensul ca nu poate fi ridicata, cat si in cel ca se refera la toate actele de exercitare a mandatului parlamentar si la toate formele de raspundere juridica. De asemenea, ea este perpetua, aparand pe parlamentar nu numai pe perioada mandatului, ci si dupa aceea..Ceea ce excede, insa, exercitiul mandatului nu intra sub incidenta acestei imunitati. Articolul 16 alin.2 din Constitutie prevede expres ca NIMENI NU ESTE MAI PRESUS DE LEGE. De aceea, actele parlamentaruluice nu sunt in exercitiul functiei sale, pot atrage raspunderea lui, cum ar fi opiniile exprimate in presa, televiziune, radio, discursuri la reuniuni publice-deoarece exercitarea mandatului este in Parlament, in organele sale de lucru, sau la tribuna acestuia, in indeplinirea unei misiuni, stabilite de Camere, etc.-incitarea la violenta sau conducerea unei manifestari avand ca scop violarea ordinii publice, proferarea de insulte-libertatea luptei politice implicand confruntarea de idei si argumente-traficul de voturi sau traficul de influenta, in general actele private. In asemenea situatii parlamentarului ii sunt aplicabile normele dreptului comun. Prin extrapolare, se considera ca iresponsabilitatea acopera si pe cei ce informeaza asupra celor intamplate in Parlament, dar numai in masura in care o fac cu buna-credinta si nu cu scop de agitatie, prin reluarea tendentioasa a unor dezbateri si deformarea lor. Garantarea INDEPENDENTEI OPINIILOR in confruntarea politica din Parlament nu este un privilegiu, astfel incat nu poate legaliza un abuz. De aceea, iresponsabilitatea juridica pentru votul si opiniile exprimate nu exclude raspunderea disciplinara pentru incalcarea Regulamentelor, paspunderea politica a parlamentarului si nici raspunderea sa penala sau civila pentru savarsirea unor fapte straine mandatului pe care il exercita.In schimb, ea priveste actele savarsite de parlamentar in incinta Parlamentului cat si in afara ei, dar in exercitiul unei insarcinari stabilite de Camere. Sanctiunile disciplinare care pot fi dispuse sunt: atentionare, chemare la ordine, retragerea cuvantului, indepartare di sala pe durata sedintei, avertisment, interzicerea de a participa la lucrarile Camerei din care face parte pe o perioada de cel mult 30 de zile calendaristice,. Pentru aceasta din urma sanctiune se dispune si retinerea drepturilor banesti si materiale ce s-ar cuveni pe durata interzicerii participarii la lucrarile Camerei respective.
In conditiile Legii nr 96./2006 privind Statutul deputatilor si senatorilor, imunitatea parlamentara nu este susceptibila de suspendare sau intrerupere, nu se poate renunta la ea, fiind imperativa si de ordine publica.Imunitatea parlamentara incepe odata cu validarea mandatului de deputat sau de senator si inceteaza la data incheierii mandatului, in cazurile si in conditiile prevazuta de Constitutie si de lege.

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png

Imunitatea Parlamentara

IMUNITATEA PARLAMENTARĂ. ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE.

1. SCURT ISTORIC AL REGLEMENTĂRII IMUNITĂȚII PARLAMENTARE ÎN ROMÂNIA

În România, instituția imunității parlamentare s-a impus ca un corolar al recunoașterii statutului parlamentarului, pe măsură ce viața parlamentară în Principatele Române s-a afirmat și s-a cristalizat. Constituția din anul 1866 cuprindea dispoziții ferme, potrivit cărora membrii Reprezentanței Naționale nu puteau fi urmăriți sau prigoniți pentru opiniile sau voturile exprimate în exercițiul mandatului (art.51). De asemenea, în timpul sesiunii, niciun membru al Adunărilor nu putea fi arestat sau reținut fără autorizația Adunării din care făcea parte “afară de cazul de vină vădită” (art.52). Același text al Constituției din 1866 mai prevedea împrejurarea ca detențiunea sau urmărirea unui membru al uneia sau celeilalte dintre Adunări urma să fie suspendată pe tot timpul sesiunii, dacă Adunarea va cere aceasta.
Constituția din anul 1923 cuprindea dispoziții și mai precise, stabilind faptul că “Niciunul din membrii uneia sau celeilalte Adunări nu poate fi urmărit sau prigonit pentru opiniile sau voturile emise de dânsul în cursul exercițiului mandatului său”. De asemenea, aceeași lege fundamentală mai dispunea că ” Niciun membru al uneia sau celeilalte Adunări nu poate, în timpul sesiunii, să fie nici urmărit, nici arestat în materie de represiune, decât cu autorizarea Adunării din care face parte, afară de cazul de flagrant delict. Dacă a fost arestat preventiv sau urmărit în timpul când sesiunea era închisă, urmărirea sau arestarea trebuiau supuse aprobării Adunării din care face parte, îndată după deschiderea sesiunii corpurilor legiuitoare”.
Doctrina românească de drept constituțional a epocii interbelice a dat o înaltă apreciere imunității parlamentare. După cum arată profesorii Paul Negulescu și George Alexianu,” În regimul parlamentar, unde conducerea statului este încredințată Parlamentului, care joacă un rol de prim ordin, prezența parlamentarilor în Adunări și posibilitatea ca ei să-și îndeplinească atribuțiile lor cu toată independența și în toată libertatea, este socotită ca o cerință esențială” [3].
Doctrina românească de drept constituțional a perioadei interbelice diferenția, de asemenea, urmând accepția teoretică recunoscută în statele democratice, iresponsabilitatea parlamentară, dreptul parlamentarilor de a se putea exprima liber cu privire la orice fapte, în incinta Parlamentului, în interesul funcței parlamentare, de inviolabilitatea parlamentară, având ca scop să apere pe parlamentari de orice urmărire penală în timpul sesiunii parlamentare, pentru ca ei să-și poată îndeplini în cele mai bune condiții funcția cu care au fost investiți de către alegători.
După reinstaurarea instituției parlamentare în drepturile sale firești, în România s-a pus cu deosebită acuitate cerința consacrării, din nou, a imunității parlamentare, care fusese practic abolită în perioada anilor 1948-1989. După Revoluția din decembrie 1989, afirmarea pluralismului democratic și cerința asigurării unei posibilități de manifestare a parlamentarilor exprimând cele mai diverse forțe politice, au determinat o concepție foarte cuprinzătoare cu privire la imunitatea parlamentară. Rațiunea unor asemenea dispoziții a fost justificată de grija ca parlamentarilor să nu li se creeze în mod artificial impedimentul de a-și manifesta opiniile, înscenându-li-se acuzații neîntemeiate care i-ar fi impiedicat, chiar pentru scurt timp, să participe la dezbaterea și votarea unor probleme importante. În prezent însă, ca urmare a acumulării unei anumite experiențe în domeniul vieții parlamentare, au fost create condițiile pentru regândirea și rediscutarea întregii concepții și proceduri cu privire la imunitatea parlamentară.

2. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND NOȚIUNEA DE IMUNITATE PARLAMENTARĂ

Instituția imunității parlamentare are o lungă tradiție [4]. În antichitate, tribunii romani beneficiau de imunitate, recunoscându-li-se ceea ce s-a transmis la noi sub denumirea de SACRO SANCTITAS. În epoca afirmării puterilor parlamentare, în opoziție cu regimurile absolutiste, parlamentele au elaborat reguli de natură să garanteze imunitatea membrilor săi. Ca răspuns la atitudinea curajoasă a lui Thomas Haxey, care în anul 1397, după ce a propus o moțiune care denunța obiceiurile scandaloase de la Curtea regelui Richard al II-lea, a fost arestat, Camera Comunelor a adoptat o atitudine hotărâtă pentru grațierea acestui membru al său. S-a afirmat cu deosebită vigoare prerogativa dreptului parlamentarilor de a dezbate aceste subiecte, fără niciun fel de presiune din partea autorității regale. Articolul 9 din Declarația drepturilor (Bill of Rights) din anul 1689 prevede în mod expres ca dezbaterile și actele membrilor Parlamentului vor fi protejate împotriva oricărui amestec sau presiuni din afară.
În Franța, unde tradițiile de libertate sunt atât de puternice, protecția memrilor Parlamentului pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului lor a fost consacrată prin Decretul din 23 iunie 1789, inițiat de Mirabeau, urmat de instituirea, printr-un alt Decret, din 26 iunie 1789, a unor măsuri menite să prevină incriminarea membrilor Adunărilor fără o autorizație prealabilă. Afirmând dreptul parlamentarilor, care exprimau VOINȚA POPORULUI, de a rezista PUTERII BAIONETELOR, Mirabeau preconiza asigurarea operei înfăptuite de către Parlament prin declararea inviolabilității persoanei deputaților care făceau parte din Statele generale. Constituția din anul 1791, document care conține pentru prima oară o dispoziție referitoare la imunitatea parlamentară, înscrie principiul potrivit căruia ” Reprezentanții națiunii pot fi arestați pentru acte criminale dacă sunt surprinși în flagrant delict sau în virtutea unui mandat de arestare, corpul legislativ va fi încunoștiințat de îndată, procedura neputând fi continuată până când acesta nu va hotărâ că învinuirile pot fi aduse”.
Cu trecerea timpului, imunitatea parlamentară s-a impus ca un element constitutiv al statutului parlamentarilor, fiind recunoscută astăzi în numeroase țări, mai ales europene, asupra cărora modelul francez care reglementează distinct lipsa răspunderii juridice ți inviolabilitatea a avut o influență predominantă, așa cum se recunoaște într-un studiu elaborat de Parlamentul European.
În ceea ce privește conținutul său, potrivit punctului de vedere exprimat de specialiștii români care au studiat această instituție, ” Imunitatea parlamentară este acea trăsătură a mandatului parlamentar în temeiul căreia parlamentarul este protejat față de eventualele presiuni sau abateri ce s-ar comite împotriva persoanei sale și care îi asigură acestuia independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și obligațiilor care-i revin potrivit Constituției și legilor” [5].
Într-o altă opinie, prin imunitatea parlamentară se înțelege ansamblul de dispoziții legale care asigură deputaților și senatorilor un regim juridic derogator de la dreptul comun în raporturile lor cu justiția și în scopul de a le garanta independența[6].
În condițiile prevăzute de Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, imunitatea parlamentară nu este susceptibilă de suspendare sau de întrerupere, nu se poate renunța la ea, fiind imperativă și de ordine publică. Imunitatea parlamentară poate fi ridicată numai de către Camera din care parlamentarul face parte [7].
Imunitatea parlamentară începe odată cu validarea mandatului de deputat sau de senator și încetează la data încheierii mandatului, în cazurile și în condițiile prevăzute de Constituție și legi.

3. FORMELE PRIN CARE SE MANIFESTĂ IMUNITATEA PARLAMENTARĂ

În literatura română de specialitate a fost subliniat faptul că protecția mandatului parlamentar rezultă din însăși rolul constituțional al Parlamentului, care exercită puterea suverană a poporului. O asemenea protecție este, prin urmare, imperios necesară pentru a asigura independența parlamentarului, contra oricăror presiuni, indiferent de ce natură ar fi acestea, și de a-i permite să-și exercite nestingherit atribuțiile. Constituția României precizează, de altfel, în alin.1 al art.69, că “În execitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului”, iar în alin.2 că ” Orice mandat imperativ este nul”.
Imunitatea parlamentară protejază, prin urmare, mandatul parlamentar în sine, motiv pentru care ea este considerată a avea un caracter obiectiv. În practică, imunitatea parlamentară este cunoscută sub două forme:
a) LIPSA RĂSPUNDERII JURIDICE pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului, iresponsabilitatea fiind considerată, în asemenea situații, o imunitate de fond, întrucât privește actele intrinseci mandatului și, totodată, funcțională, deoarece privește exercițiul acesteia și,
b) INVIOLABILITĂȚILE – situații în care imunitatea este de fapt o imunitate de procedură, care se referă exclusiv la răspunderea penală și contravențională, protejând persoana parlamentarului împotriva unor urmăriri pentru acțiuni care ar fi străine mandatului, abuzive sau vexatorii.
În ceea ce privește aspectul legat de LIPSA RĂSPUNDERII JURIDICE, vom avea în vedere împrejurarea că, în activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire și acțiune, astfel încât mandatul să fie exercitat eficient.
Specificul activității parlamentare presupune participarea la dezbateri, exprimarea de opinii, luării de atitudine (deseori critice), participarea lor la vot (deseori deschis). Pentru ca această participare să fie reală, parlamentarul trebuie să aibă siguranța că poziția sa deschisă, principială, nu-l va expune unor urmări juridice.
Întrucât are ca scop garantarea INDEPENDENȚEI OPINIILOR, lipsa răspunderii juridice constă în interdicția stipulată de art. 72 alin.1 din Constituția României în vigoare, de tragere la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului lor. Prin urmare, ea apără pe parlamentar în considerarea actelor săvârșite în exercitarea mandatului său, cum sunt votul, amendamentele, luările de cuvânt, întrebările și interpelările, rapoartele și avizele prezentate din partea comisiei din care face parte, etc. Cu alte cuvinte, iresponsabilitatea privește actele intrinseci mandatului, nu cele extrinseci exercițiului acestuia, urmărind să apere libertatea de exprimare și de decizie a parlamentarului. De aceea, în mod necesar, ea este absolută, atât în sensul că nu poate fi ridicată, cât și în cel care se referă la toate actele de exercitare a mandatului parlamentar și la toate formele de răspundere juridică. Totodată, ea este perpetuă, apărând pe parlamentar nu numai pe perioada mandatului, ci și ulterior. Ceea ce excede, însă, exercițiul mandatului nu intră sub incidența acestei imunități. Parlamentarul nu este peste lege, nu este mai presus de aceasta, și aici avem în vedere dispozițiile art.16 alin.2 din Constituție care dispune că ” Nimeni nu este mai presus de lege”. În consecință, actele parlamentarului ce nu sunt în exercițiul funcției sale pot atrage răspunderea lui, cum ar fi opiniile exprimate în presă, televiziune, radio, internet, discursuri la reuniuni publice – deoarece exercitarea mandatului este la Parlament, în organele sale de lucru, sau la tribuna acestuia, în îndeplinirea unor sarcini, stabilite prin Regulamentele camerelor, de Statutul deputaților și senatorilor, etc- incitarea la violență publică sau conducerea unor manifestări având ca scop tulburarea ordinii publice, proferarea de insulte – libertatea luptei politice implicând confruntarea de idei și argumente în cadrul dezbaterilor parlamentare – traficul de voturi sau traficul de influență, în general actele private. În astfel de situații, deputaților și senatorilor li se aplică normele dreptului comun. Prin extrapolare, iresponsabilitatea acoperă și pe cei care informează asupra celor petrecute la Parlament, dar numai în măsura în care o fac cu bună credință și nu ca scop de agitație, prin redarea tendențioasă a unor dezbateri și deformarea lor. Garantarea independenței opiniilor în cadrul confruntărilor politice din Parlamentul României nu este un privilegiu, astfel încât nu poate legaliza un abuz. De aceea, iresponsabilitatea juridică pentru votul și opiniile exprimate nu exclude răspunderea disciplinară pentru încălcarea regulamentelor, răspunderea politică a parlamentarului și nici răspunderea penală sau civilă pentru săvârșirea unor fapte străine mandatului pe care îl exercită. În schimb, ea privește actele săvârșite de parlamentar în incinta Parlamentului cât și în afara ei, dar în exercițiul unei însărcinări stabilite de Camere.
Rezultă, în mod evident, că iresponsabilitatea este o imunitate de fond, întrucât privește actele intrinseci mandatului și funcțională, întrucât privește exercițiul acestuia. Ea se referă la orice fel de răspundere: penală, civilă, contravențională, etc., chiar dacă prin acțiunile sale aduce prejudicii sau aceste actțuni ar putea fi considerate infracțiuni (imputații calomnioase, de exemplu) [8].
Spre deosebire de iresponsabilitate, INVIOLABILITATEA, este o IMUNITATE DE PROCEDURĂ și se referă exclusiv la răspunderea penală care implică nu numai trimiterea în judecată ci și aplicarea unor sancțiuni privative de libertate. Este un aspect al imunității parlamentare, ea protejează mandatul dar și parlamentarul împotriva urmărilor penale sau contravenționale privind acțiuni străine mandatului, abuzive sau vexatorii. Prin urmare, această imunitate suspendă doar declanșarea procedurii represive, cursul acțiunii penale sau contravenționale, pe toată durata cât o persoană are calitatea de parlamentar. Cu toate acestea, în sistemul actualelor reglementări, în România urmărirea poate fi încuviințată de către Camerele Parlamentului. Astfel, în situația infracțiunilor flagrante, un parlamentar poate fi reținut și supus percheziției, dar ministrul justiției este obligat să informeze neîntârziat președintele Camerei din care face parte parlamentarul, iar plenul Camerei respective are dreptul să dispună revocarea măsurii în cauză, dacă ea va fi apreciată ca neîtemeiată.
Este important de reținut, deci, că ridicarea imunității nu are nicio semnificație asupra calificării juridice a faptei și nici nu are valoarea unei prezumții de vinovăție, deoarece INVIOLABILITATEA reprezintă o imunitate de procedură, nu de fond, acționând numai pe durata mandatului.
Prevederile constituționale la care ne referim în ceea ce privește imunitatea parlamentară se cuvin a fi coroborate cu Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. Acestea aduc precizarea că imunitatea parlamentară are drept scop protejarea deputaților și senatorilor împotriva urmăririi judiciare și garantarea libertății de gândire și acțiune a acestora. Inviolabilitatea este deci temporară, adică se manifestă doar pe durata exercitării mandatului. Dacă ar fi perpetuă, s-ar transforma într-un privilegiu care, prin natura lui, este ireconciliabil cu democrația, cu libertatea și cu responsabilitatea inerentă demnității umane. Prin urmare, inviolabilitatea nu implică iresponsabilitatea. Totodată, Camerele Parlamentului pot ridica imunitatea, încuviințând reținerea, arestarea sau percheziția.
De asemenea, potrivit dispozițiilor alin.2 al art.72 din Constituția României se dispune că ” Deputații sau senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se poate face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Compența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție”.
În ceea ce privește procedura ce trebuie urmată în cazul unei cereri de reținere, arestare, percheziție sau trimitere în judecată penală sau contravențională a unui parlamentar, aceasta comportă sesizarea președintelui Camerei respective de către Procurorul General, care urmează să aducă la cunoștința parlamentarilor, în ședință publică, cererea menționată. Solicitarea respectivă va fi examinată mai întâi de Comisia Juridică de numiri, disciplină, imunitați și validări, care va stabili dacă există motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea Comisiei se adoptă cu votul secret a cel puțin jumătate plus unu din membrii comisiei. Abia ulterior raportul urmează să fie supus plenului Camerei respective, care va decide prin vot cu o majoritate de jumătate plus unu din numărul membrilor acesteia.

4. IMUNITATEA PARLAMENTARĂ ÎN DREPTUL COMPARAT

În dreptul constituțional comparat, imunitatea parlamentară pentru opiniile exprimate se regăsește în cvasitotalitatea Constituțiilor statelor lumii și a Regulamentelor parlamentare. Se admite, de regulă, că niciun parlamentar nu poate să fie urmărit, civil sau penal, datorită declarațiilor făcute și voturilor exprimate în exercițiul funcțiilor sale. Această imunitate este denumită în doctrină imunitate profesională sau iresponsabilitate penală absolută. Întâlnim, astfel, imunitatea pentru opinii în Constituțiile: Belgiei, Spaniei, Franței, Greciei, Italiei, Luxemburgului, Portugaliei și altor state. În cazul Constituției Irlandei, imunitatea vizează atât opiniile exprimate verbal, cât și în scris (art.15 alin.12). De asemenea, Constituția Olandei, în art.71 se referă atât la afirmațiile făcute de parlamentari în ședințele Stărilor Generale și comisiilor parlamentare, dar și la comunicările pe care ei le-au adresat acestora în scris. La acest tip de imunitate nu poate renunța niciun parlamentar (Constituția Armeniei). Constituțiile Ciprului și Finlandei dispun că libertatea de expresie îi pune la adăpost pe parlamentari de orice fel de răspundere civilă sau penală. Constituția Germaniei înscrie și ea acest tip de imunitate în art.46 alin.1, dar precizează că aceste dispoziții nu se aplică în cazul injuriilor defăimătoare. Alte Constituții stipulează că insultele și afirmațiile calomnioase, defăimătoare, nu pot să protejeze pe autorii lor împotriva răspunderii civile (Armenia, Croația, Germania, Danemarca, Lituania, Letonia, Polonia, Slovacia).
În afară de imunitatea profesională sau iresponsabilitatea penală absolută, parlamentarii se mai bucură de o imunitate materială, care este denumită și imunitate relativă, neprofesională sau inviolabilitate. Astfel, de regulă, un parlamentar nu poate să fie arestat, cercetat sau urmărit în materie criminală sau corecțională, fără autorizarea Camerei din care face parte, afară de cazul în care el este surprins asupra faptului sau imediat după comiterea lui. În unele cazuri, chiar dacă parlamentarul a fost surprins în flagrant, el nu poate fi arestat decât dacă infracțiunea este pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin cinci ani (Croația, Cipru, Macedonia, Slovenia) sau de cel puțin șase luni (Finlanda). În Italia este necesară autorizarea Parlamentului pentru interceptarea – indiferent în ce fel – comunicațiilor parlamentarului sau pentru controlarea corespondenței acestuia. Se admite principiul că pentru orice arestare, cercetare sau anchetă, autoritatea competentă trebuie să informeze președintele Adunării (al Parlamentului). În schimb, în cazul unor infracțiuni minore, parlamentarul răspunde numai în fața organului disciplinar al Adunării (Cehia, Polonia). În Danemarca, însă, este posibilă urmărirea parlamentarilor și pentru asemenea categorii de infracțiuni, considerate minore.
În ceea ce privește durata imunității, soluțiile diferă în dreptul comparat. În general, se disting trei sisteme: țări care recunosc imunitatea pe toată durata mandatului(Germania, Argentina, Austria, Brazilia, Camerun, Danemarca, Spania, Olanda, Israel, Italia, etc), țări care recunosc imunitatea numai pe durata sesiunii Parlamentului (Belgia, S.U.A., Finlanda, Franța, Iordania, Kuweit, Lienchenstein, Monaco, Coreea, Elveția, etc), și țări care recunosc imunitatea numai pe timpul duratei sesiunii, precum și un număr de zile înainte și după sesiune (Australia 40 de zile, Bangladesh 15 zile, Canada 40 de zile, India 40 de zile, Pakistan 14 zile). Situații cu totul singulare le oferă Olanda și Suedia, în care imunitatea parlamentară este pe viață. În Olanda, imunitatea nu poate fi niciodată ridicată, dar, în Suedia, ea poate fi ridicată de Rikstag, cu o majoritate de cinci șesimi.
Cu privire la PROCEDURA DE RIDICARE A IMUNITĂȚII PARLAMENTARE, sunt utilizate mai multe sisteme. În Belgia, de pildă, președintele Camerei, după ce primește sesizarea Procurorului General, informează parlamentarul în cauză în legătură cu situația ce i se impută, după care transmite observațiile acestuia Procurorului General și numai dacă acesta depune o nouă cerere de ridicare a imunității va fi informată Camera. Numai ulterior Comisia Juridică întocmește un raport asupra căruia Camera hotărăște în ședința plenară. În Elveția, Camera sesizată cu o cerere de ridicare a imunității din partea Procurorului General, constituie, în primul rând, ea însăși, o comisie specială care analizează această solicitare. De abia ulterior raportul Comisiei este supus Comisiei pentru problemele juridice. În Franța, președintele Camerei decide, la recomandarea Biroului Camerei. În Polonia, Procurorul General trebuie să depună o solicitare, spre a putea obține autorizarea de a urmări, aresta sau încarcera un parlamentar, în biroul Camerei din care parlamentarul face parte. Acesta transmite solicitarea Comisiei care se ocupă de reglementarea problemelor cu privire la deputați sau senatori, dintre membrii Parlamentului.
În anumite situații, Comisia parlamentară de anchetă trebuie să-și prezinte concluziile într-un anumit interval de timp (30 de zile în Italia). În alte cazuri, cum este exemplul Danemarcei, punerea sub acuzare a unui parlamentar, cu excepția flagrantului delict, nu se poate face decât cu consimțământul acestuia (art.57). În Irlanda, cu excepția cazului de trasare și al infracțiunilor contra ordinii publice, membrii Camerelor nu pot fi arestați în incinta Parlamentului sau când se duc de la o Camera la alta (art.15 pct.13).
Ridicarea imunității parlamentare implică, de cele mai multe ori, majoritatea absolută a parlamentarilor sau majoritatea voturilor exprimate. În Polonia, pentru ridicarea imunității parlamentare, se cere o majoritate de două treimi, iar în Finlanda, o majoritate de cinci șesimi din numărul parlamentarilor. Există însă și situații specifice, ca de pildă în Grecia, unde dacă în termen de 40 de zile de la primirea cererii de ridicare a imunității parlamentare Camera nu se pronunță, autorizația este considerată ca fiind definitiv refuzată și nu poate fi formulată o nouă plângere.

5. ASPECTE ALE PRACTICII CURȚII CONSTITUȚIONALE CU PRIVIRE LA IMUNITATEA PARLAMENTARĂ

În clarificarea problemelor teoretice și practice ale imunității parlamentare, o însemnătate deosebită prezintă și punctele de vedere exprimate de Curtea Constituțională, în calitate de garant al supremației Constituției. Din jurisprudența acesteia, reținem:
a) Prin Decizia Curții Constituționale a României nr.45/1994 privind constituționalitatea Regulamentului Camerei Deputaților, Curtea Constituționala a reținut, în considerentele deciziei, unele aprecieri privind IMUNITATEA.
“Definiția dată imunității parlamentare este inutilă și, desigur, neconstituțională, deoarece art.69 și art.70 din Constituție îi delimitează sfera. Modul de redactare a alin.2 este neconstituțional fiindcă ambiguitatea sa poate primi interpretări care depășesc această sferă”.
b) Prin Decizia nr.46/1994 privind constituționalitatea Regulamentului Senatului, Curtea Constituțională a reținut în considerentele Deciziei, unele aspecte privind IMUNITATEA, precum:
La art.149, alin.2 din Regulament, referirea fără nici o circumstanțiere la protejarea senatorilor împotriva urmăririlor judiciare este neconstituțională întrucât, potrivit dispozițiilor art.69 din Constituție, ea prevede doar urmărirea judiciară penală sau contravențională abuzivă, așa încât poate fi ridicată de către Cameră, precum și numai pe perioada mandatului, fiind legată de calitatea de senator. Numai independența opiniilor, prevăzută la alin.3 al acestui articol are, conform art.70 din Constituție, un caracter absolut.
Potrivit reglementărilor art.69, alin. 1 din Constituție, senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat, sau trimis în judecată penală sau contravențională, fără încuviințarea Senatului. Rezultă din această prevedere constituțională, că imunitatea parlamentară constituie o măsură de protecție constituțională a mandatului parlamentar, astfel încât, având în vedere caracterul său imperativ, ea nu poate fi extinsă și nici restrânsă printr-un act subordonat Constituției. Esența acestei dispoziții constă în aceea că poate fi ridicată numai de Cameră și numai în considerarea temeiului de fapt și de drept care justifică reținerea, arestarea, percheziționarea sau trimiterea în judecată penală sau contravențională a senatorului.
Articolul 149 alin.5 și 8 din Regulament adaugă însă o nouă modalitate de înlăturare a imunității parlamentare, suspendarea imunității parlamentare. Această modalitate este neconstituțională pentru următoarele motive:
– imunitatea parlamentară și ridicarea ei fiind reglementate de Constituție, Regulamentul ca și legea de altfel, nu pot modifica acest regim, prin regulament se pot stabili numai normele procedurale de aplicare în cadrul activității parlamentare;
– suspendarea imunității înlătură, pe perioada răspunderii, protecția constituțională pe care o reprezintă imunitatea parlamentară, conform art.69 alin. 1 din Constituție, această protecție, însă, nu poate fi înlăturată pe o perioadă de timp, ci numai întreruptă în vederea aplicării unor norme procedurale coercitive pe care o reprezintă reținerea, arestarea, percheziționarea sau trimiterea în judecată penală ori contravențională, în funcție de un motiv determinat și în limitele acestui motiv, de aceea suspendarea imunității modifică statutul constituțional al senatorului, ceea ce este contrar naturii juridice a regulamentului, ca act subordonat Constituției.
– în afară de faptul ca suspendarea imunității este o modalitate ce nu se regăsește în general într-un regim democratic, întrucât este contrară rațiunii însăși a imunității parlamentare, permițând ca o minoritate politică indezirabilă să fie supusă unui regim discriminatoriu, este de observat ca grupul parlamentar, senatorul, deputatul și Comisia juridică de numiri, disciplină, imunități și validări nu sunt subiecte ale represiunii penale pentru a fi în drept să ceară ridicarea impedimentului constituțional pentru declanșarea acestei represiuni pe care o reprezintă imunitatea parlamentară, în ce privește referirea la deputați, ea este contrară și principiului autonomiei regulamentare, potrivit dispozițiilor art.61, alin.1 din Constituția României.
În concluzie, imunitatea parlamentară nu poate fi nici extinsă, nici restransă printr-un act subordonat legii fundamentale, ea nu poate fi suspendată și poate fi ridicată doar de Cameră și numai în considerarea temeiului de fapt și de drept care justifică luarea acestei măsuri.
c) Prin Decizia Curții Constituționale a României nr.63/1997 s-a stabilit că ridicarea imunității parlamentare privește exclusiv faptele în considerarea cărora s-a adoptat o asemenea măsură; odată cu încetarea mandatului încetează și imunitatea a cărui protecție o asigură: unui nou mandat îi corespunde o nouă imunitate, ceea ce ar presupune ridicarea ei potrivit dispozițiilor regulamentare, nu constatarea ridicării imunității într-un mandat anterior.
d) Decizia Curții Constituționale nr.319/19 iunie 2013 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1, punctul 18 (referitoare la modificarea art.24) și ale art.1, punctul 19 (referitoare la introducerea art.24, indice 2) din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, obiecția de neconstituționalitate fiind transmisă de președintele României, prin Adresa nr. 336/20 aprilie 2013.
e) Decizia Curții Constituționale nr.260/8 aprilie 2015, referitoare la sesizarea de neconstituționalitate a dispozițiilor art.173 din Regulamentul Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României nr.318 din 11.05. 2015.

6. CONCLUZII

În ultimul timp s-au purtat, cu precădere – în presă, televiziune, mijloace informatice de comunicare, dar mai ales în cercurile politice – numeroase discuții în legătură cu semnificația, întinderea și chiar propuneri de restrângere a limitelor imunității parlamentare. Astfel, au fost formulate critici nu numai la adresa modului în care funcționează mecanismul practic de ridicare a imunității parlamentare, dar și în legătură cu conceptul în sine și semnificația instituției ca atare. Discuțiile ample purtate în România în rândul juriștilor converg în a evidenția valoarea instituției imunității parlamentare, concepută nu ca o UMBRELĂ la adapostul căreia un membru al legislativului ar beneficia de libertatea de a se comporta oricum ar dori, chiar sfidând legea, ci numai ca un instrument indispensabil definirii libertății sale de opinie.
O democrație pluralistă nu poate exista fără asigurarea independenței și demnității reprezentantei naționale. Este și motivul pentru care imunitatea parlamentară are caracter imperativ, nu constituie un simplu drept subiectiv al parlamentarului la care el poate renunța. Ea este de ordine publică și deci poate fi invocată din oficiu și oricând, nu doar de cel interesat, făcând parte din statutul parlamentarului care, la rândul său, este de ordine publică.
Prin urmare, imunitatea parlamentară trebuie abordată numai în lumina acestor considerente și privită ca o consecință firească a mandatului parlamentar, ca un atribut al calității de parlamentar la care acesta nu poate renunța. În același timp, procedura pentru ridicarea imunității parlamentare nu poate fi asimilată în niciun caz unei proceduri ce ar solicita o majoritate certă numai în cazul revizuirii Constituției. Totodată, în mod cert, trebuie să plecăm și de la considerentul că, deputații și senatorii, odată aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, dobândesc o anumită autonomie față de cei care i-au ales și chiar față de formațiunile politice din care fac parte. În numele unei discipline de partid, un deputat sau senator nu poate fi obligat să acționeze împotriva propriilor sale convingeri. În cadrul precedentelor și chiar actualei legislaturi au existat numeroase cazuri de deputați și senatori care au părăsit formațiunile politice cărora le aparțineau, preferând mai curând să renunțe la calitatea lor de membri ai unor partide sau formațiuni politice decât la modalitatea independentă de exercitare a mandatului lor. Ideea de mandat imperativ este fireste, inacceptabilă, neputându-se concepe într-un stat de drept ca un deputat sau un senator să fie obligat, în mod expres nici de alegătorii săi, la susținerea unei anumite poziții sau revendicări.
Evident, în cazul în care deputații sau senatorii se îndepărtează cu totul de la pozițiile de principiu dictate de apartenența lor la un anumit partid, acesta este, desigur, în drept de a nu-i mai considera printre aderenții săi. Tendința în ceea ce privește reglementarea constituțională a imunității parlamentare constă în raportarea acesteia la exercițiul concret al mandatului de senator sau deputat. În afara acestora, orice parlamentar este tratat, din punct de vedere penal, ca orice alt cetățean.

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png