Titi Sultan- Articole

POLITICA EXTERNA ȘI ROMANII DE PRETUTINDENI

Interesul statului roman fata de comunitatile romanesti de peste hotare ar trebui sa fie unul legitim si, ca obiectiv politic, este la fel de vechi ca insasi politica externa a Romaniei moderne. Inca de la aparitia statului roman modern, Romania a reusit sa isi creioneze, in conditii istorice foarte dificile, mesaje foarte articulate pentru toate persoanele apartinand filonului cultural romanesc din toate regiunile locuite de romani. Se poate aprecia ca, pe langa eforturile politice si economice, precum si consecintele primului razboi mondial, crearea si viabilitatea Romaniei Mari ca proiect politic national major se datoreaza si interesului constant si pragmatic fata de locuitorii de etnie romana din teritorii care vremelnic nu faceau parte din statul roman. Inainte de crearea unui stat unitar la 1918, Romania a reusit sa devina in constiinta tuturor etnicilor romani din Statele inconjuratoare,, tara – mama ”, Statul inrudit, dupa definitiile pe care actualul context politic international le consacra. Astfel, prin eforturile diplomatiei romane si ale multor intelectuali de marca implicati direct in acest proiect, romanii din Basarabia, Imperiul Austro-Ungar sau aromanii din Imperiul Otoman, Bulgaria si Serbia au perceput si exprimat in mod public si constant raportarea lor la Romania ca,, stat – mama ”, acest lucru fiind un element politic de o importanta capitala pentru argumentarea juridica si politica, dupa momentul 1918, a legitimitatii istorice a Romaniei Mari. Sprijinirea comunitatilor romanesti din afara frontierelor a avut baze extrem de pragmatice in trecut: constructia de scoli, biserici, oferirea de burse de studii, sprijin politic pentru liderii organizatiilor din comunitatile romanesti. Acest fapt a condus la crearea, intr-o perioada istorica foarte scurta ( 30-40 de ani), a unei elite politice si culturale, capabila sa sustina propriile interese in statul de cetatenie si credibila in raport cu toti factorii politici relevanti. In contextul actual, Diplomatia romana trebuie sa se implice activ si eficient in procesele de adaptare si de anticipare ce se desfasoara la nivelul international, urmarind ca reactiile necesare, la nivel de decizii si de actiune concreta in politica externa sa fie tot mai evidente, tot mai rapide, dar si mai sofisticate, pentru a ne construi – in esenta – rezilien ta ca stat si ca societate, respectiv capacitatea de a rezista in fata crizelor si de a deveni mai eficienti in rezolvarea lor si a celor viitoare. Aceasta presupune si consolidarea parteneriatelor cu actori externi care impartasesc aceleasi valori si obiective si diminuarea sau chiar eliminarea dependentei de acei actori care promoveaza abordari contrare si care ne afecteaza capacitatea de a ne atinge obiectivele, inclusiv cele de politica externa. Relevanta actiunii diplomatice se bazeaza pe cresterea rezistentei in fata provocarilor de toate tipurile, a capacitatii de adaptare si gestionare mai eficienta a riscurilor, a amenintarilor si provocarilor regionale si globale. Aceasta linie de conduita va permite protejarea mai buna a valorilor, intereselor si obiectivelor Romaniei si ale cetatenilor romani oriunde s-ar afla. Dincolo de faptul ca pentru construirea rezilientei avem nevoie de o capacitate de adaptare fara precedent, este si mai necesara mentinerea directiei strategice si in acelasi timp principale in cadrul actiunii noastre diplomatice. In egala masura, este necesara o comunicare mai eficienta, mai aproape de cetateni, care sa reflecte substanta si complexitatea activitatii diplomatice si a obiectivelor noastre de politica externa, inclusiv prin implicarea crescuta a societatii civile. De asemenea, trebuie urmarita dezvoltarea dimensiunii de prognoza, pentru urmarirea si evaluarea tendintelor la nivelul relatiilor internationale pentru a pregati adecvat raspunsuri si initiative de politica externa, in anticiparea unor potentiale riscuri, amenintari si provocari. Modalitatile strategice de actiune pentru atingerea acestor obiective, ce reprezinta constante ale politicii externe romanesti au menirea sa tina cont de faptul ca situatia internationala actuala, pe fundal de criza, a devenit mult mai fluida, influentata de reconfigurarea unor centre si raporturi de putere internationale, dar si de redefinirea unor concepte ce pareau imuabile. Pe cale de consecinta, situatia actuala este lipsita, intr-un grad mai inalt, de predictibilitate, ceea ce presupune o adecvare mai rapida, flexibilitate si un caracter mai inovativ pentru strategiile si mijloacele de actiune. In contextul actual al evolutiilor din societatea internationala, in schimbare accelerata si cu provocari si crize continue si variate, sunt necesare raspunsuri intr-o maniera complexa si integrata. Adaptarea la noile realitati nu presupune schimbarea politicii noastre externe, pilonii acesteia avand nevoie de mentinere si stabilitate in scopul realizarii obiectivelor Romaniei pe plan extern. Prin urmare, politica externa a Romaniei are nevoie de predictibilitate si in ce priveste obiectivele cheie. Romania este inconjurata de o zona de instabilitate accentuata si este obligata sa gaseasca acele solutii si actiuni pe plan extern care o transforma intr-un lider regional veritabil si abil in gasirea solutiilor de stabilitate si securitate in regiune. Romanii din strainatate reprezinta unul din obiectivele cheie ale politicii externe romanesti, caracterizati printr-o dinamica permanenta, Guvernul avand obligatia de a raspunde la nivel optim solicitarilor de asistenta si protectie consulara ale cetatenilor romani din afara tarii.

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png

INSTRUMENTE JURIDICE DE PROTECTIE A ROMANILOR DIN STRAINATATE

Preocuparea statelor de origine pentru persoane care isi asuma o legatura cu ele, fie ea de natura etnica, culturala, lingvistica sau religioasa, dar care se afla pe teritoriul altor state, nu constituie o noutate nici in dreptul comparat si nici la nivelul dreptului international public. In conditiile in care fenomenul de standardizate culturala si sociala din perioada de formare a statelor moderne nu a coincis cu cel de standardizare in plan politic si, in special, urmare a celor doua razboaie mondiale, practic astazi nu exista state care sa dispuna de o populatie perfect omogena, cu o unica origine etnica. Aproape toate statele contemporane cunosc minoritati nationale si, corelativ, aproape toate statele lumii au cetateni sau fosti cetateni care se afla in afara granitelor nationale. In aplicarea principiilor, cutumelor si a unor tratate din dreptul international public, protectia juridica a acestor persoane revine, de regula, statelor pe teritoriul carora se afla respectivele persoane ( state gazda). Cu toate acestea, din ce in ce mai multe state de origine isi manifesta preocuparea pentru acele parti ale populatiei, prezente, trecute sau viitoare, care nu se afla sub jurisdictia lor din punct de vedere teritorial. Competentele extra- teritoriale se vad astfel amplificate, iar dreptul international public cunoaste astazi noi dezvoltari. In afara utilizarii indtrumentelor juridice clasice in dreptul international public, anume tratatele multilaterale sau bilaterale, tot mai multe state de origine utilizeaza si instrumentele juridice specifice dreptului intern, anume acte normative nationale. In dreptul comparat dispozitia art. 7 din Constitutia Romaniei nu este singulara. Art. 10 din Constitutia Croatiei face vorbire despre,, elementele poporului croat din cadrul altor state” care se bucura de protectia pe care le-o garanteaza statul croat, iar art. 5 din Constitutia Sloveniei face vorbire despre,, veghea statului sloven asupra minoritatilor nationale sloven din Statele vecine, asupra emigrantilor si emigratilor sloveni” si favorizeaza contactele lor cu patria. In plus, slovenii care au pierdut cetatenia se pot bucura in Slovenia de drepturi speciale, precizate de legiuitor. Art. 6 alin. 3 din Constitutia Ungariei precizeaza responsabilitatea statului maghiar pentru ungurii care traiesc in afara frontierelor nationale si incurajeaza mentinerea legaturilor lor cu statul de origine. Si Constitutiile Macedoniei, Slovaciei sau Ucrainei contin dispozitii asemanatoare. In aplicarea acestor prevederi constitutionale unele state au adoptat si alte acte normative interne, prin care sunt detaliate drepturile speciale acordate nationalilor lor din afara granitelor tarii si modul in care statul de origine respectiv intelege sa sprijine legaturile cu acestia. In spiritul relatiilor internationale dominate de principiul pacii si al bunei vecinatati, astfel de acte normative interne trebuie sa isi limiteze campul de actiune la ceea ce poate efectiv fi adus la indeplinire rationae personae, fara a aduce atingere suveranitatii nationale a statului gazda si fara a periclita raporturile beneficiarilor lor cu statul gazda. Cel mai adesea prin astfel de acte normative statele de origine au acordat un tratament preferential nationalilor din afara granitelor care nu mai au cetatenia lor si care nu beneficiaza de un permis de sedere permanent pe teritoriul lor, mergand si pana la a treia generatie in linie ascendenta in cazul originii etnice ( Slovenia), uneori conditionand beneficiul regimului de favoare de utilizarea limbii materne ( Slovacia) sau de cunoasterea unor elemente de traditie si cultura ( Bulgaria). In general, recunoasterea beneficiilor acestui regim preferential este marcata prin eliberarea de catre acestia a unui document care atesta relatiile speciale pe care le au cu statul de origine. In plus, in cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeana multe din Statele devenite membre ale acestei organizatii in 2004 si 2007 s-au angajat nnu doar sa puna in aplicare standardele internationale existente in materie ( Rezolutia Adunarii Generale a ONU ,, Soarta minoritatilor”, adoptata la data de 10 decembrie 1948, Declaratia ONU asupra drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor etnice, lingvistice si religioase din 1982, Conventia – cadru privind protectia minoritatilor nationale, Carta Europeana pentru limbile regionale sau minoritare), ci si sa abordeze acest domeniu al relatiilor interstatale in plan bilateral, ceea ce multe dintre ele au si facut. In consecinta, preocuparea statului roman in materie, departe de a constitui un NOVUM juridic, stabileste reguli intr-un domeniu in care standardele internationale si cele nationale se afla in plina mutatie si dinamica, desi nu se poate vorbi despre existenta unei veritabile cutume internationale. In Rezolutia 1335 ( 2003) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la tratamentul preferential acordat minoritatilor nationale din statul lor de origine membrii acestui for regional ajungeau la concluzia ca raspunderea pentru protectia minoritatilor nationale revine in primul rand statului- gazda, dar fenomenele obiective inregistrate in mai multe state, mai ales dupa anul 1990, fac posibila si manifestarea extrateritoriala a statelor de origine, cu conditia ca acestea sa respecte standardele internationale si suveranitatea statelor – gazda. Trebuie precizat ca, spre deosebire de marea majoritate a statelor care au inclus astfel de prevederi in Constitutiile lor, Romania a adoptat destul de tarziu un act legislativ prin care sa se concretizeze dispozitia Constitutionala, daca nu includem in aceasta categorie cele cateva acte de executare adoptate in special in domeniul educatiei si unele initiative in plan institutional legate de crearea unor structuri fie in subordinea Prim- ministrului, fie in cadrul Ministerului Afacerilor Externe, fie in cadrul Ministerului Afacerilor Externe, fie in cadrul Ministerului ( Departamentului) pentru Romanii de Pretutindeni. Tot ca un element de originalitate al reglementarii autohtone in materie, tinand seama si de imprejurarea ca standarde internationale fac vorbire de actul autoasumarii identitatii ( etnice), Legea nr. 299/2007 privind sprijinul acordat romanilor de pretutindeni solicita o declaratie pe proprie raspundere pentru ca o persoana sa poata deveni titular al drepturilor acordate, evitand astfel emiterea oricarui document care i-ar putea atesta acestuia o calitate anume. Modificarea adusa actului normativ aproape imediat dupa intrarea sa in vigoare prin O. U. G. nr. 10/2008 vizeaza drepturile persoanelor apartinand,, comunitatilor romanesti din afara frontierelor Romaniei ” indiferent ca este vorba despre ,,comunitati istorice sau de data recenta”. O modificare mai recenta, adusa prin Legea nr. 224/2018 face vorbire despre,, persoanele apartinand minoritatilor nationale, minoritatilor lingvistice sau grupurilor etnice autohtone romane sau care apartin filonului cultural si etnic romanesc, existente in statele din vecinatatea Romaniei si alte state, care isi asuma identitatea etnica, lingvistica si culturala romana fata de autoritatile romane, indiferent de etnonimul folosit”. Promovarea protectiei fata de romanii din afara frontierelor tarii nu impieteaza asupra relatiilor pe care Romania le intretine cu statele lor gazda si nu influenteaza obligatiile pe care acestia le au fata de respectivele state gazda. Instituirea unei astfel de obligatii pentru statul roman nu face decat sa impuna o conduita specifica autoritatilor publice, indiferent ca acestea au atributii in domeniul relatiilor externe sau nu. Cu titlu de exemplu, prevederea din fosta lege a pensiilor care conditiona dreptul la pensie de domicilierea pe teritoriul Romaniei incalca disponibile art. 7 din Constitutie, rezultatul sau nefiind acela de stimulare si intarire a legaturilor dintre stat si romanii din afara granitelor, ci unul total opus ( Decizia Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 69/1996).

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png

POLITICA EXTERNA SI ROMANII DE PRETUTINDENI

Viziunea conceptuala a politicii externe a Romaniei in contextul operatiunii militare a Federatiei Ruse in Ucraina si a pandemiei de Covid 19 va trebui sa fie una predictibila, coerenta, de consens national, axata pe indeplinirea responsabila a angajamentelor asumate in plan extern, pe promovarea si apararea obiectivelor si intereselor nationale, avand ca scop deservirea in mod direct si eficient a intereselor cetatenilor romani de pretutindeni, contribuind la bunastarea si securitatea acestora.
Concret, in planul politicii externe, Romania isi va atinge obiectivele pe baza celor trei piloni esentiali ai politicii sale externe: cresterea rolului si influentei tarii noastre in Uniunea Europeana ( UE) si, respectiv, Alianta Nord – Atlantica ( NATO) si dezvoltarea si aprofundarea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite ale Americii ( SUA ), concomitent cu sustinerea si promovarea valorilor democratice, a drepturilor si libertatilor fundamentale, a stabilitatii si securitatii atat in regiune, cat si la nivel global, cu promovarea si respectarea stricta a dreptului international si a ordinii internationale bazate pe reguli, sustinerea ferma a multilateralismului eficient si corelarea politicii externe in materie de obiective si prioritati cu politica de securitate sib aparare, care vor ramane elemente esentiale.
Pe fondul unei incertitudini globale inca nedecantate sub aspectul impactului crizei generate de invazia trupelor Federatiei Ruse in Ucraina, politica externa si de securitate a Romaniei va trebui sa tina cont de noile realitati internationale si sa oferte raspunsuri in timp real la provocarile, transformarile, dar si la oportunitatile relevate de consecintele complexe ale conflictului militar din Ucraina. In noul context international, cu evolutii generate de migrarea masiva a refugiatilor din Ucraina, Ministerul de Externe, Departamentul pentru Romanii de Pretutindeni vor trebui sa promoveze actiuni si instrumente concrete prin care obiectivele politicii noastre externe sa fie implementate intr- un mod mai eficient si sa fie adaptate la noile realitati si evolutii in plan international in contextul Geo-politic generat de invazia Federatiei Ruse in Ucraina, astfel incat Romania sa fie mai rezilienta, inclusiv in actiunea sa externa.
Lectiile invatate de diplomatia romana in concordanta cu situatia politico-militara la nivel international – necesitatea consolidarii rezilientei la nivel statal si a organizatiilor internationale din care facem parte, inclusiv intarirea capacitatii de combatere a actiunilor ostile de tip hibrid si a celor de dezinformare, importanta consolidarii legaturii transatlantice si clarificarea dezbaterii privind autonomia strategica a Uniunii Europene, importanta promovarii dreptului international si a valorilor democratice, importanta esentiala a multilateralismului si nevoia eficientizarii cooperarii internationale si a actiunii organizatiilor internationale, inclusiv angajamentul fata de partenerii cu care impartasim viziuni similare la nivel international – reprezinta linii directoare de urmat pentru atingerea obiectivelor noastre de politica externa.

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png

Prioritatile statului in sprijinul acordat Diasporei

Situatia Romaniei, din punct de vedere al numarului cetatenilor romani cu domiciliul sau resedinta in strainatate, s-a schimbat substantial in ultimii ani, in contextul globalizarii, a cresterii mobilitatii la nivel mondial, urmare a mai multor valuri de migratie. Astfel, in prezent, pe langa comunitatile istorice de romani din vecinatatea Romaniei, exista peste 5 milioane de cetateni romani in afara granitelor tarii, aceasta cifra reprezentand peste 20% din numarul total de cetateni ai Romaniei. Din aceasta perspectiva, Guvernul Romaniei, ar trebui ( in primul rand in baza programului de guvernare acceptat de Parlament) sa contribuie la prezervarea si afirmarea identitatii etnice, culturale, lingvistice si religioase a acestora si sa se consolideze ca partener de incredere pentru romanii din strainatate pentru a ajunge la un viitor unde romanii prospera, in securitate si libertate, oriunde s-ar gasi ei, unde identitatea, traditiile si cultura romaneasca ar trebui sa infloreasca in comunitatile istorice. Un viitor bazat pe perspective realizabile in care copiii de a doua sau a treia generatie de diasporeni, inclusiv la Milano, Londra, Madrid, Bruxelles, Paris etc. vor avea toate oportunitatile de a reveni si a se reintegra pe teritoriul Romaniei. Angajarea statului in sprijinul acordat romanilor din afara frontierelor tarii ar trebui sa vizeze ca ei sa aiba drepturi depline si acces la servicii administrative digitale si moderne si o mobilitate deplina dinspre sau catre Romania, atat pentru relocare, dar si pentru antreprenoriat, educatie, turism sau cultura. Institutiile abilitate pentru promovarea legaturilor cu romanii de pretutindeni ar trebui sa aiba ca punct de reper realitatea obiectiva potrivit careia DIASPORA ESTE ROMANIA si, in concordanta cu acest aspect esential al definirii si promovarii identitatii nationale, sa substantieze principiul non-discriminarii prin politici eficiente gandite si corelate in interesul celor din afara, pornind de la considerentul ca interesul lor este sinonim cu interesul Romaniei. Realizarea unui nou sistem de guvernanta pentru Diaspora, o reprezentare adecvata si o administratie in linie cu realitatea globala in care sprijinul acordat romanilor de pretutindeni sa devina o prioritate la guvernare.

Drumul spre casa reprezinta prioritatea esentiala care ar trebui sa preocupe autoritatile statului roman cu atributii in sprijinirea intaririi legaturilor cu romanii din afara frontierelor tarii. Pentru romanii din strainatate care nu isi doresc reintoarcerea imediata, cooperarea intre ei si romanii din tara trebuie sustinuta, pentru a deschide drumul spre Romania, inclusiv in mod indirect. Forta de munca romaneasca, experienta si competentele, oriunde s-ar afla, sunt necesare a fi evidentiate doar impreuna. Reintoarcerea, la fel ca emigrarea, nu este usoara, si va fi in mod evident nevoie de timp si de eforturi specifice, care sa completeze reformele din numeroasele alte domenii publice din Romania. Se impun masuri concrete si eficiente care sa se manifeste prin:
– Adoptarea initiativei legislative pentru constituirea Comitetelor Romanilor de Pretutindeni, ca principal organ reprezentativ al romanilor din afara granitelor tarii ;
– Initierea unui program EXPAT care sa sprijine cetatenii romani cu expertiza din tarile Uniunii Europene pentru instalarea pe teritoriul Romaniei si adaptarea legislatiei pentru integrarea acestor experti ;
– Solutionarea in mod eficient si cu celeritate sporita a solicitarilor de redobandire a cetateniei romane introduse de fostii cetateni romani, emigrati fortat inainte de 1989 si deposedati abuziv de cetatenie, in conformitate cu cadrul legal in vigoare ;
– Adoptarea unui pachet legislativ menit sa creeze un cadru favorabil pentru incurajarea cetatenilor romani din diaspora care intentioneaza sa se repatrieze sau care vor sa investeasca in Romania. Prin acest pachet legislativ complex, s-ar acoperi o gama larga de necesitati privind repatrierea, de la integrarea copiilor in sistemul de invatamant, la facilitati fiscale;
– Crearea cu prioritate a unui Departament pentru Revenire in Cancelaria Guvernului, care sa gestioneze cele doua etape ale pregatirii pasilor administrativi pentru reintoarcere (obtinerea de acte, informatii utile, pregatirea de investitii sau inregistrare a copiilor in sistemul de invatamant etc.), dar si pasul reintegrarii ( suport sau consiliere pentru gasirea unui loc de munca / deschiderea unei afaceri, sprijin pentru copiii romani nascuti in statele terte, consiliere si cursuri in limba romana etc.) ;
– Intermedierea de sesiuni online intre romanii din strainatate cu structurile responsabile din judetele in care isi doresc sa revina, pentru informare si mitigarea riscurilor si asigura buna coordonare a sistemelor de securitate sociala pentru ca toti romanii care se reintorc sa poata beneficia facil acasa de drepturile sociale castigate in afara ;
– Lansarea unei campanii de comunicare permanenta pentru diasporeni, care va comunica periodic noile oportunitati care apar in Romania, de pe piata muncii, noile proiecte de dezvoltare, atractii turistice etc. si asigura pe Registrul Digital mijloace prin care cei din afara pot apela mereu la administratia publica dar si societatea civila din tara ;
– Extinderea si lansarea de noi programe de tip ” Diaspora Start – up “, ” Diaspora se Intoarce ” care sa ofere pachete integrate de consultanta si asistenta financiara folosind fonduri europene pentru antreprenorii romani care decid sa revina si sa investeasca in tara, prind proceduri simplificate.;
– Crearea unei retele de sprijin pentru dezvoltarea intreprinderilor romanesti la nivel international si atragerea intreprinzatorilor si investitorilor straini in Romania, constituita in principal de voluntari romani din Diaspora, implicand comunitatile de afaceri romanesti din Diaspora, cu sprijinul Ministerului Afacerilor de Externe al al Ministrului Economiei, al asociatiilor investitorilor straini din Romania si al Camerelor de Comert bilaterale;
– Initiativa propunerii de catre Guvern a unui pachet de masuri de asistenta sau consultanta pentru antreprenorii, dar si angajatii care se intorc in tara, in special in domenii cheie sau in pericol, cum ar fi agricultura, folosind fonduri europene si relaxarea fiscalitatii pe termen scurt pentru IMM-uri lansate de persoane repatriate care vor indeplini criterii clare ( crearea de locuri de munca intr-o anumita zona – rurala de exemplu-pentru o perioada minima, cu impact social sau in economia verde, sociala sau inovativa etc.) ;
– Stimularea investitiilor Diasporei in Romania prin comunicari frecvente despre noile oportunitati din tara, dar si prin propunerea catre Diaspora de programe specifice de investitii prin obligatiuni de stat sau obligatiuni municipale;
– Propunerea crearii de noi retele profesionale intre Romania si Diaspora ( ingineri, medici, cercetatori etc.) pentru a asigura un transfer permanent de cunoastere si informatii intre cele doua parti si asigura un cadru de sprijin pentru cei din afara care doresc sa revina in tara.
O prioritate a statului roman ar trebui sa o constituie situatia copiilor din Diaspora prin oferirea resurselor de educatie in limba romana pentru parinti si posibilitatea de a obtine online pentru ei o certificare a limbii materne, urmarind Cadrul de Referinta al Uniunii Europene. De asemenea, se impune organizarea de tabere pentru copiii cetatenilor romani din Diaspora in Romania, prin centrele comunitare si Departamentul de reintoarcere, in scopul facilitarii cunoasterii Romaniei si a schimburilor de experienta.
Mentinerea unui registru al copiilor romani nascuti in Diaspora si asigurarea, impreuna cu autoritatile locale si prin centrele comunitare, ca au acces, in cazul in care parinti isi doresc, la informatii despre limba, identitatea si cultura romana, inclusiv prin burse de studiu dedicate, va trebui sa reprezinte un aspect esential pe care statul roman sa-l aprofundeze.
In ceea ce priveste sprijinul pentru romanii din afara granitelor pe linia programelor de diplomatie culturala, statul roman ar trebui sa demareze demersuri continue de sustinere, in cooperare cu Departamentul pentru Romanii de Pretutindeni din cadrul Guvernului, care are un rol principal in acest sens, a initiativelor menite sa stimuleze promovarea limbii, culturii si civilizatiei romanesti in randul diasporei romane, sustinerea demersurilor de deschidere a noi lectorate de limba romana in universitatile din strainatate, cartografierea nevoilor cultural – educative ale minoritatilor romanesti din statele vecine, protejarea patrimoniului si expresiilor culturale specifice, dezvoltarea cooperarii transfrontaliere in domeniul cultural-educativ si sprijinirea promovarii patrimoniului comun la nivelul UNESCO
CONCLUZII
Diaspora romaneasca nu mai incape in stereotipuri. Este momentul ca autoritatile romane cu atributii in sprijinirea legaturii cu romanii din afara frontierelor tarii sa – si ia in serios rolul si sa nu mai ignore realitatea potrivit careia desi mai mult un sfert din populatia Romaniei nu e aici, inca nu ne cunoastem diaspora. Lipsa de transparenta si de informatii nu trebuie deplansa din ratiuni nationaliste. Mizele economice si sociale ale ignorantei statului in ceea ce priveste diaspora sunt uriase. Paradoxal, singurul portret amanuntit al diasporei romanesti a fost realizat de straini. In 2019, Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica ( OCDE) publica o cercetare extrem de valoroasa despre,, Romania de afara “. Studiul a fost facut la comanda Ministerului de Externe, dar OCDE nu stie nici pana in ziua de azi daca statul roman i-a folosit munca la ceva, daca recomandarile autorilor au fost implementate in vreun fel. Pentru o tara ai carei politicieni vorbesc, ciclic, despre cat de important este sa-i aduca acasa pe cei care au emigrat, Romania face extrem de putin pentru a asigura reintegrarea celor care decid, totusi, sa se intoarca in tara. Migrantii care se intorc sunt un element foarte important al povestii exodului romanesc, iar reintegrarea lor reprezinta elementul determinant. Din pacate, Statul nu are niciun fel de politici care sa faciliteze integrarea rapida a romanului revenit in tara pe piata muncii de acasa. Daca statul roman si – ar stabili ca prioritate sa incurajeze revenirea romanilor in tara – desi multi experti considera ca asa ceva ar fi o iluzie in contextul in care ne mentinem ca una dintre cele mai sarace tari ale Europei -, atunci trebuie sa se preocupe in a asigura acestor oameni conditiile de a se intoarce bine, adica a se integra. Daca se intorc, romanilor din strainatate trebuie sa le fie valorificate competentele. In primul rand, romanii din strainatate se intorc in tara cu economii din strainatate, vin cu un know- how valoros, cu experiente care lipsesc de multe ori din mediul de business romanesc. Printre factori se numara expunerea lor, la idei noi de business decat majoritatea celor ramasi acasa. Realitatea este ca nu toti cei care devin antreprenori o fac pentru ca si – o doresc si, prin urmare, se intampla ca ei sa nu reuseasca sa – si gaseasca drumul inapoi pe piata muncii din Romania, nu au fost angajati si decid atunci sa – si creeze un loc de munca, o afacere. Ca efect al pandemiei, transformarea impusa la nivel ca urmare a telemuncii inclina si mai mult balanta in favoarea revenirii in Romania. In toata Uniunea Europeana, a aparut o economie gri, in care angajatii pot trai intr-o tara, dar lucreaza in secret din alta tara, ceea ce inseamna ca platesc taxele si impozitele in locul gresit. Deseori, acestia devin expati in propria tara, sunt fizic acasa, dar telemuncesc peste granite. Interesul romanilor de a lucra in strainatate a scazut foarte mult in timpul pandemiei, dar, a crescut, in schimb, dorinta lor de a lucra din Romania, in regim de work from home, pentru un angajator din alta tara. Nu trebuie insa deloc neglijat potentialul economic al diasporei, dar si imprejurarea ca romanii din strainatate reprezinta catalizatorul pentru transformarea Romaniei in ultimele decenii- au finantat parte din modernizarea ei, dar, in acelasi timp, prin expunerea la valorile si mentalitatea din Occident, a contribuit la schimbarea mentalitatilor de acasa. O mai buna informare de catre statul roman a angajatorilor din tarile de destinatie cu privire la calificarea si competentele migrantilor romani i-ar putea ajuta pe acestia sa aiba acces la variante mai diversificate de locuri de munca, unele mai potrivite cu profilul fiecaruia dintre ei. Un astfel de efort ar ajuta si la potrivirea nevoilor angajatorilor straini cu cele ale angajatilor romani. Pe urma, aceasta informare mai eficienta i-ar ajuta pe romani sa aiba o imagine mai clara a valorii competentelor lor pe piata muncii dintr-o alta tara. In lipsa unor asemenea eforturi, statul roman contribuie la perpetuarea cliseelor cu privire la diaspora romana, iar cliseele duc la discriminare reala, inclusiv economica. Mai mult decat atat, cliseele fac imposibila o integrare a celor care isi fac curaj sa se intoarca in tara. Ca o concluzie generala, din pacate, singura strategie pentru Diaspora pe care o avem, adica Strategia Nationala pentru Romanii de Pretutindeni, se concentreaza disproportionat pe identitate nationala si pe valori romanesti, si prea putin pe nevoia integrarii, mai ales economica, a romanilor care traiesc in strainatate si a celor care revin in tara. Asta deoarece migratia a ramas ancorata intr-o logica nationalist – populista care nu aduce solutii, ci doar deplange probleme nerezolvate.

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png

Legislatia in vigoare si romanii din strainatate- un articol de Titi Sultan

Pornind de la imprejurarea ca, potrivit dispozitiilor art. 7 din Constitutie ,,Statul sprijina intarirea legaturilor cu romanii din afara frontierelor tarii si actioneaza pentru pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase, cu respectarea legislatiei statului ai carui cetateni sunt”, au fost adoptate o serie de acte normative, si anume: Legea nr. 156/2000 privind protectia cetatenilor romani care lucreaza in strainatate, republicata ( Publicata in Monitorul Oficial nr. 227 din 25 martie 2019), Legea nr. 321/2006 privind regimul acordarii finantarilor nerambursabile pentru programele, proiectele sau actiunile privind sprijinirea activitatii romanilor de pretutindeni si a organizatiilor reprezentative ale acestora, precum si a modului de repartizare si de utilizare a sumei prevazute in bugetul Ministerului pentru Romanii de Pretutindeni pentru aceasta activitate, republicata ( Publicata in Monitorul Oficial nr. 215 din 9 martie 2018), Legea nr. 299/2007 privind sprijinul acordat romanilor de pretutindeni, republicata ( Publicata in Monitorul Oficial nr. 261 din 22 aprilie 2009), Legea nr. 86/2016 privind instituirea centrelor comunitate romanesti in strainatate (Publicata in Monitorul Oficial nr. 347 din 6 mai 2016), Hotararea de Guvern nr. 857/2013 privind organizarea si functionarea Institutului “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru romanii de pretutindeni (Publicata in Monitorul Oficial nr. 692 din 13 noiembrie 2013). Din punctul de vedere al documentelor internationale cu referire la protectia romanilor de pretutindeni mentionam : Rezolutia Adunarii Generale a Organizatiei Natiunilor Unite ( ONU) 217 ( III) C – Soarta minoritatilor, din 10 decembrie 1948, Pactul international privind drepturile civile si politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 ( Publicat in Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974), Declaratia Organizatiei Natiunilor Unite ( ONU) asupra drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor etnice, lingvistice si religioase, 1992, Conventia – cadru privind protectia minoritatilor nationale ( STE nr. 157), intrata in vigoare la 1 februarie 1998, ratificata de Romania prin Legea nr. 33/1995 ( Publicata in Monitorul Oficial nr. 82 din 4 mai 1995), Carta Europeana pentru Limbile Regionale sau Minoritare ( STE nr. 148), intrata in vigoare in martie 1998, ratificata prin Legea nr. 282/2007 (Publicata in Monitorul Oficial nr. 752 din 6 noiembrie 2007), Rezolutia 1335 ( 2003) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la tratamentul preferential al Minoritatilor nationale de catre statul de origine, Recomandarea 1735 ( 2006) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la conceptul de natiune.
Trebuie precizat ca, spre deosebire de majoritatea statelor care au inclus astfel de prevederi in Constitutiile lor, Romania a adoptat destul de tarziu un act legislativ care sa concretizeze dispozitia Constitutionala, daca nu includem in aceasta categorie cele cateva acte de executare adoptate in special in domeniul invatamantului si unele initiative in plan institutional legate de crearea unor structuri fie in subordinea Prim-ministrului, fie in cadrul Ministerului Afacerilor Externe, fie in cadrul Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni. Tot ca un element de originalitate al reglementarii romane in materie, tinand seama si de faptul ca standardele internationale fac vorbire de actul autoasumarii identitatii (etnice), Legea nr. 299 /2007 privind sprijinul acordat romanilor de pretutindeni solicita o declaratie pe propria raspundere pentru ca o persoana sa poata deveni titular al drepturilor acordate, evitand astfel emiterea oricarui document care i-ar putea atesta acestuia o calitate anume. Modificarea adusa actului normativ aproape imediat dupa intrarea sa in vigoare prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 10/2008 vizeaza drepturile persoanelor apartinand ,,comunitatilor romanesti din afara frontierelor Romaniei “, indiferent ca este vorba despre ,,comunitati istorice sau de data recenta”. O modificare mai recenta, adusa prin Legea nr. 224 /2018, face vorbire despre ,,persoanele apartinand minoritatilor nationale, minoritatilor lingvistice sau grupurilor etnice autohtone romane sau care apartin filonului cultural si etnic romanesc, existente in statele din vecinatatea Romaniei si alte state, care isi asuma identitatea etnica, lingvistica si culturala romana fata de autoritatile romane, indiferent de etnonimul folosit”.
Promovarea protectiei fata de romani din afara granitelor nu impieteaza asupra relatiilor pe care Romania le intretine cu statele lor gazda si nu influenteaza obligatiile pe care acestia le au fata de respectivele state gazda. Instituirea unei astfel de obligatii pentru statul roman nu face decat sa impuna o conduita specifica autoritatilor publice, indiferent ca acestea au atributii in domeniul relatiilor externe sau nu. Cu titlu de exemplu, prevederea din fosta Lege a Pensiilor care conditiona dreptul la pensie de domicilierea pe teritoriul Romaniei incalca dispozitiile art. 7 din Constitutie, rezultatul sau nefiind acela de stimulare si intarire a legaturilor dintre stat si romanii din afara granitelor, ci unul total opus.

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png

Articol preluat din Ziarul Romanilor din Andalucia.

Mandat reprezentativ versus Mandat imperativ

Mandatul parlamentar este o functie publica cu care membrii Parlamentului sunt investiti prin ALEGERE si in virtutea careia fiecare deputat sau senator, reprezentand natiunea, concura la exercitiul suveranitatii nationale. Pornind de la dispozitiile art.69 alin.1 din Constitutie, mandatul parlamentar are un continut de mare generalitate si exprima relatia parlamentarului cu toata natiunea, nu numai cu o circumscriptie electorala.
Continutul general al mandatului parlamentar reiese din interpretarea art.2, alin.1 din Constitutie, iar spre deosebire de contractul de mandat, mandatul parlamentar este general si nu implica ratificarea de catre electorat a actelor indeplinite. Daca alegatorii agreeaza sau nu actiunile parlamentarului, ei au la dispozitie o singura posibilitate juridica de a-si manifesta eficient acest lucru, si anume ALEGERILE. Daca incetarea mandatului civil se produce prin revocarea de catre mandant a imputernicirii date mandatarului, renuntarea mandatarului la sarcina ce si-a asumat sau moartea mandatarului, vom conchide ca incetarea mandatului parlamentar nu se poate produce(de regula) prin revocare, in schimb se poate produce si prin alte moduri, precum demisia.
Desi se exercita individual, ca expresie a vointei generale, mandatul parlamentar se realizeaza la nivelul Adunarii(Camerei) din care parlamentarul face parte sau Camerelor reunite in sedinta comuna, dupa caz. Nici nu ar putea fi altfel intrucat parlamentarii exprimand, prin exercitarea mandatului lor, vointa generala, ar insemna ca daca sunt in minoritate sa nu o mai poata exprima.
Dar, intrucat VOINTA GENERALA se realizeaza la nivelul Parlamentului, acesta, in ansamblul sau, are un mandat ce rezulta din modul de exercitare si realizare a mandatului fiecarui parlamentar, asa cum VOINTA NATIONALA, ca expresie a suveranitatii, rezulta din vointa majoritara a poporului. Deci mandatul parlamentar este o demnitate publica rezultata din alegerea de catre electorat in vederea exercitarii prin reprezentare a suveranitatii nationale(puterea poporului) si care contine imputerniciri stabilite prin Constitutie si legi. Observam asadar ca mandatul parlamentar nu presupune o relatie juridica intre alegatori si ales, intre acestia neexistand nicio legatura de subordonare si niciun acord de vointa.
Mndatul este reprezentativ intrucat Parlamentulnu reprezinta un corp electoral dintr-o anumita circumscriptie electorala, ci INTREGUL POPOR.
Dar, cetatenii circumscriptiei electorale in care au fost alesi trebuie sa aiba sentimentul reprezentarii de catre acestia a intereselor lor de ordin general, astfel reprezentarea devine lipsita de continut practic, fiind expresia unui proces de instrainare politica;in exercitiul mandatului lor, parlamentarii trebuie sa tina cont de interesele de ansamblu ale populatiei, fara a se supune orbeste unei opinii sau alteia, tocmai in virtutea independentei de care se bucura.
Parlamentarul fiind in serviciul poporului, promovarea politicii partidului este o problema de convingere si onestitate, trasaturi care nu sunt de conceput fara independenta de opinie si decizie a parlamentarului in exercitarea mandatului sau. Daca ar fi un instrument obedient al intereselor dominante ale partidului, s-ar produce o deturnare a sensului votului alegatorilor de la popor la partid. De aceea, nici excluderea parlamentarului din partid sau parasirea de catre acesta a grupului parlamentar nu duce la revocarea mandatului de parlamentar.
Independenta mandatului parlamentar trebuie privita atat in raport de cei care l-au ales, cat si fata de partidul pe listele caruia a candidat. Avand in vedere dispozitiile consacrate de art. 69, alin.2 din Constitutie, parlamentarul nu este tinut din punct de vedere juridic sa respecte angajamentele pe care si le-a asumat in campania electorala si nici cele care ar rezulta din manifestarile de vointa ale alegatorilor din timpul mandatului. Parlamentarul este independent in exercitarea mandatului sau, supunandu-se numai Constitutiei si legilor tarii. Un program politic nu este sinonim cu o lege, semnificatia lui nefiind juridica, ci politica, indeplinirea lui fiind o problema de demnitate morala si politica, sanctionata la viitoarele alegeri, care reprezinta posibilitatea pentru popor, PRIN CORPUL ELECTORAL, de a aprecia modul in care reprezentantii sai si-au indeplinit mandatul acordat.Deci, independenta parlamentarului inseamna faptul ca partidul de care apartine nu-i poate impune, sub aspect juridic, nici cum sa-si exercite dreptul la cuvant si nici cum sa voteze, dupa cum nici cetatenii circumscriptiei electorale in care a fost ales nu-i pot impune respectarea angajamentelor luate ori pledarea pentru o anumita cauza sau alta care ar prezenta interes pentru ei, acesta avand semnificatia unui mandat imperativ care este interzis prin Constitutie.
Teoria mandatului imperativ ar presupune ca parlamentarul actioneaza numai in virtutea instructiunilor obligatorii date de alegatorii sai si deci nu va putea actiona nici impotriva si nici in afara sau in lipsa acestora.. Starea de dependenta implica revocarea alesului care nu se conformeaza angajamentelor pe care le-a contractat. Desi Constitutia Romaniei respinge orice forma de mandat imperativ, aceasta nu inseamna ca parlamentarul nu isi poate lua angajamente , ca odata ales nu respecta vointa alegatorilor si disciplina votuluici, ca parlamentarul nu poate fi tras la raspundere juridica daca nu isi respecta angajamentele si promisiunile. Insa, in plan politic, nerespectarea promisiunilor sau angajamentelor poate avea consecinte, culminand cu raspunderea in fata electoratului care la urmatoarele alegeri i-ar putea aplica sanctiunea nealegerii. Prin urmare, parlamentarul isi desfasoara activitatea sub control electiv.
Deosebirea dintre mandatul imperativ si mandatul reprezentativ este data de conceptiile politice si constitutionale referitoare la suveranitate, la principiul deliberarii(o dezbatere nu-i posibila intre cei care nu pot admite decat solitia prestabilita) si de implicatiile sale in functionarea puterilor de stat
Potrivit teoriei mandatului imperativ, se intelege ca in temeiul imputernicirii parlamentarul actioneaza numai potrivit instructiunilor obligatorii date de alegatorii sai si ca el nu va putea actiona nici impotriva, nici in afara sau lipsa acestora. In consecinta, alegatorii din circumscriptia electorala pot retrage imputernicirile fara vreo motivare. Continutul mandatului imperativ presupune un raport juridic intre mandant si mandatar, ale carui consecinte in raport cu cetatenii9alegatorii), ar fi urmatoarele:
-alegatorii ar trebui sa dicteze solutii pe care parlamentarii sa le voteze, iar in cazul in care nu le-ar da aceste directive, parlamentarii ar trebui sa tina cont doar de interesele particulare numai ale celor ce i-au ales;
-alegatorii, ca mandanti, ar trebui sa suporte toate cheltuielile cu indemnizatiile si alte avantaje ale parlamentarilor mandatati;
-in cazul in care mandatul imperativ ar fi in favoarea partidului ce a sustinut candidatura parlamentarului, acesta ar putea avea aceleasi drepturi asupra parlamentarului. In acest sens, nerealizarea programului politic ar antrena atat raspunderea politica dar si materiala, excluderea din partid si revocarea parlamentarului.
Mandatul reprezentativ inlocuieste spiritul local cu cel national, in concordanta cu prevederile art.1, alin. 1 din Constitutie., eliberand astfel Parlamentul de tirania patriotismului local sau intolerantei de grup, spre a fi in masura sa fie in serviciul interesului national. Realizarea binelui public prin promovarea interesului general, acesta este sensul principal al mandatului reprezentativ al parlamentarilor.
Mandatul imperativ nu numai ca este in contradictie cu indivizibilitatea suveranitatii nationale, deoarece ar presupune subordonarea parlamentarului intereselor unui grup care, astfel, ar fi, in fapt cel putin, adevaratul suveran, dar este si in contradictie cu principiul deliberarii, intrucat adoptarea unei decizii rezultata din directivele obligatorii primite inaintea dezbaterii si confruntarii optiunilor si argumentelor. Interesul general, care corespunde caracterului unitar al statului, nu este suma aritmetica a intereselor particulare.
Sacrificarea interesului general in folosul interesului particular sau local are ca efect subordonarea parlamentarilor fata de conducatorii principiului democratic al reprezentativitatii in folosul unui principiu elitist care, combinat cu partidul unic, este propriu regimurilor totalitare. Mai mult, prin efectul mandatului imperativ parlamentarul devenind un instrument orb, responsabilitatea politica dispare. Sub pavaza mandatului primit, responsabilitatea ar putea privi exclusiv pe cei care i-au acordat, bineinteles cat timp parlamentarul s-a conformat acestiu mandat. Ori, mandatul a fost acordat de popor, chiar daca numai de o parte a sa. Astfel, poporul ar urma sa raspunda, poporul nu poate, insa, sa raspunda intrucat el actioneaza asupra sa.
Interdictia mandatului imperativ este un mijloc de protectie a libertatii si independentei parlamentarilor. PROGRAMUL POLITIC pe baza caruia parlamentarul a fost ales nu are semnificatia unui mandat imperativ. El priveste continutul politic al mandatului reprezentativ si, in acest sens, libertatea de opinie si independenta parlamentarului este o conditie sine gua non pentru realizarea si adecvarea lui la evolutiile, cateodata imprevizibile ale vietii sociale.. De aceea, realizarea programului politic antreneaza raspunderea politica a parlamentarului fata de partidul pe care il reprezinta, care il poate exclude sau ii poate retrage sprijinul acordat, cat si in fata electoratului, sub acest aspect alegerile constituind un mijloc de verificare a modului in care parlamentarii si-au adus la indeplinire mandatul.

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png

Iresponsabilitatea Parlamentara

IMUNITATEA PARLAMENTARA este o garantie a exercitarii mandatului si nu un privilegiu al parlamentarului, si cu atat mai putin o cauza de exonerare de raspundere.
IMUNITATEA PARLAMENTARA este acea trasatura a mandatului parlamentar in temeiul careia parlamentarul este protejat fata de eventualele presiuni sau abuzuri care s-ar comite impotriva persoanei sale si care ii asigura acestiua independenta, libertatea si siguranta in exercitarea drepturilor si obligatiilor care-i revin potrivit Constitutiei si legilor.
IRESPONSABILITATEA SI INVIOLABILITATEA sunt IMUNITATI PARLAMENTARE diferite, dar ceea ce le uneste este caracterul lor de masuri de protectie contra amenintarilor sau altor acte de represiune la care ar putea fi supusi parlamentarii din partea unei autoritati, organizatii sau altei persoane. Ele definesc o garantie ce priveste, in ultima analiza, mandatul Camerelor, nu doar al fiecarui parlamentar in parte, indeplinirea de catre Parlament a competentei si rolului sau constitutional. De aceea, imunitatea nu constituie un privilegiu contrar egalitatii cetatenilor in fata legii si interdictiei privilegiilor, potrivit art.16, alin.1 din Constitutie Ea este consecinta unui imperativ al statutului constitutional al Parlamentului si al principiului potrivit caruia parlamentarii sunt in serviciul poporului. O democratie pluralista nu poate exista fara asigurarea independentei si demnitatii reprezentantei nationale. Este si motivul pentru care imunitatea parlamentara are caracter imperativ, nu constituie un simplu drept subiectiv al parlamentarullui la care el ar putea renunta. Ea este de ordine publica si, deci, poate fi invocata din oficiu si oricand, nu doar de cel interesat, facand parte din statutul parlamentarului care, la randul sau, este de ordine publica.
In activitatea sa, parlamentarul trebuie sa se bucure de o reala libertate de gandire si actiune, astfel incat mandatul sa fie exercitat eficient.
Specificul muncii parlamentare presupune participarea la dezbateri, exprimarea de opinii, luari de atitudine(deseori critice), participarea lor la vot(deseori deschis). Pentru ca aceasta participare sa fie reala, parlamentarul trebuie sa aiba siguranta ca pozitia sa deschisa, principiala, nu-l va expune unor urmari juridice. Intrucat are ca scop garantarea INDEPENDENTEI OPINIILOR, lipsa raspunderii juridice consta din interdictia, prevazuta de art.72 alin. 1 din Constitutie, de tragere la raspundere juridica a deputatilor sau senatorilor pentru voturile sau opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului lor.
Deci ea apara pe parlamentar in considerarea actelor savarsite in exercitarea mandatului sau, cum sunt votul, amendamentele, luarile de cuvant, intrebarile si interpelarile, rapoartele si avizele prezentate din partea comisiei din care face parte, etc. Cu alte cuvinte, iresponsabilitatea priveste actele intrinseci mandatului, nu cele extrinseci exercitiului acestuia, urmarind sa apere libertatea de expresie si de decizie a parlamentarului. De aceea, in mod necesar, ea este absoluta, atat in sensul ca nu poate fi ridicata, cat si in cel ca se refera la toate actele de exercitare a mandatului parlamentar si la toate formele de raspundere juridica. De asemenea, ea este perpetua, aparand pe parlamentar nu numai pe perioada mandatului, ci si dupa aceea..Ceea ce excede, insa, exercitiul mandatului nu intra sub incidenta acestei imunitati. Articolul 16 alin.2 din Constitutie prevede expres ca NIMENI NU ESTE MAI PRESUS DE LEGE. De aceea, actele parlamentaruluice nu sunt in exercitiul functiei sale, pot atrage raspunderea lui, cum ar fi opiniile exprimate in presa, televiziune, radio, discursuri la reuniuni publice-deoarece exercitarea mandatului este in Parlament, in organele sale de lucru, sau la tribuna acestuia, in indeplinirea unei misiuni, stabilite de Camere, etc.-incitarea la violenta sau conducerea unei manifestari avand ca scop violarea ordinii publice, proferarea de insulte-libertatea luptei politice implicand confruntarea de idei si argumente-traficul de voturi sau traficul de influenta, in general actele private. In asemenea situatii parlamentarului ii sunt aplicabile normele dreptului comun. Prin extrapolare, se considera ca iresponsabilitatea acopera si pe cei ce informeaza asupra celor intamplate in Parlament, dar numai in masura in care o fac cu buna-credinta si nu cu scop de agitatie, prin reluarea tendentioasa a unor dezbateri si deformarea lor. Garantarea INDEPENDENTEI OPINIILOR in confruntarea politica din Parlament nu este un privilegiu, astfel incat nu poate legaliza un abuz. De aceea, iresponsabilitatea juridica pentru votul si opiniile exprimate nu exclude raspunderea disciplinara pentru incalcarea Regulamentelor, paspunderea politica a parlamentarului si nici raspunderea sa penala sau civila pentru savarsirea unor fapte straine mandatului pe care il exercita.In schimb, ea priveste actele savarsite de parlamentar in incinta Parlamentului cat si in afara ei, dar in exercitiul unei insarcinari stabilite de Camere. Sanctiunile disciplinare care pot fi dispuse sunt: atentionare, chemare la ordine, retragerea cuvantului, indepartare di sala pe durata sedintei, avertisment, interzicerea de a participa la lucrarile Camerei din care face parte pe o perioada de cel mult 30 de zile calendaristice,. Pentru aceasta din urma sanctiune se dispune si retinerea drepturilor banesti si materiale ce s-ar cuveni pe durata interzicerii participarii la lucrarile Camerei respective.
In conditiile Legii nr 96./2006 privind Statutul deputatilor si senatorilor, imunitatea parlamentara nu este susceptibila de suspendare sau intrerupere, nu se poate renunta la ea, fiind imperativa si de ordine publica.Imunitatea parlamentara incepe odata cu validarea mandatului de deputat sau de senator si inceteaza la data incheierii mandatului, in cazurile si in conditiile prevazuta de Constitutie si de lege.

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png

Imunitatea Parlamentara

IMUNITATEA PARLAMENTARĂ. ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE.

1. SCURT ISTORIC AL REGLEMENTĂRII IMUNITĂȚII PARLAMENTARE ÎN ROMÂNIA

În România, instituția imunității parlamentare s-a impus ca un corolar al recunoașterii statutului parlamentarului, pe măsură ce viața parlamentară în Principatele Române s-a afirmat și s-a cristalizat. Constituția din anul 1866 cuprindea dispoziții ferme, potrivit cărora membrii Reprezentanței Naționale nu puteau fi urmăriți sau prigoniți pentru opiniile sau voturile exprimate în exercițiul mandatului (art.51). De asemenea, în timpul sesiunii, niciun membru al Adunărilor nu putea fi arestat sau reținut fără autorizația Adunării din care făcea parte “afară de cazul de vină vădită” (art.52). Același text al Constituției din 1866 mai prevedea împrejurarea ca detențiunea sau urmărirea unui membru al uneia sau celeilalte dintre Adunări urma să fie suspendată pe tot timpul sesiunii, dacă Adunarea va cere aceasta.
Constituția din anul 1923 cuprindea dispoziții și mai precise, stabilind faptul că “Niciunul din membrii uneia sau celeilalte Adunări nu poate fi urmărit sau prigonit pentru opiniile sau voturile emise de dânsul în cursul exercițiului mandatului său”. De asemenea, aceeași lege fundamentală mai dispunea că ” Niciun membru al uneia sau celeilalte Adunări nu poate, în timpul sesiunii, să fie nici urmărit, nici arestat în materie de represiune, decât cu autorizarea Adunării din care face parte, afară de cazul de flagrant delict. Dacă a fost arestat preventiv sau urmărit în timpul când sesiunea era închisă, urmărirea sau arestarea trebuiau supuse aprobării Adunării din care face parte, îndată după deschiderea sesiunii corpurilor legiuitoare”.
Doctrina românească de drept constituțional a epocii interbelice a dat o înaltă apreciere imunității parlamentare. După cum arată profesorii Paul Negulescu și George Alexianu,” În regimul parlamentar, unde conducerea statului este încredințată Parlamentului, care joacă un rol de prim ordin, prezența parlamentarilor în Adunări și posibilitatea ca ei să-și îndeplinească atribuțiile lor cu toată independența și în toată libertatea, este socotită ca o cerință esențială” [3].
Doctrina românească de drept constituțional a perioadei interbelice diferenția, de asemenea, urmând accepția teoretică recunoscută în statele democratice, iresponsabilitatea parlamentară, dreptul parlamentarilor de a se putea exprima liber cu privire la orice fapte, în incinta Parlamentului, în interesul funcței parlamentare, de inviolabilitatea parlamentară, având ca scop să apere pe parlamentari de orice urmărire penală în timpul sesiunii parlamentare, pentru ca ei să-și poată îndeplini în cele mai bune condiții funcția cu care au fost investiți de către alegători.
După reinstaurarea instituției parlamentare în drepturile sale firești, în România s-a pus cu deosebită acuitate cerința consacrării, din nou, a imunității parlamentare, care fusese practic abolită în perioada anilor 1948-1989. După Revoluția din decembrie 1989, afirmarea pluralismului democratic și cerința asigurării unei posibilități de manifestare a parlamentarilor exprimând cele mai diverse forțe politice, au determinat o concepție foarte cuprinzătoare cu privire la imunitatea parlamentară. Rațiunea unor asemenea dispoziții a fost justificată de grija ca parlamentarilor să nu li se creeze în mod artificial impedimentul de a-și manifesta opiniile, înscenându-li-se acuzații neîntemeiate care i-ar fi impiedicat, chiar pentru scurt timp, să participe la dezbaterea și votarea unor probleme importante. În prezent însă, ca urmare a acumulării unei anumite experiențe în domeniul vieții parlamentare, au fost create condițiile pentru regândirea și rediscutarea întregii concepții și proceduri cu privire la imunitatea parlamentară.

2. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND NOȚIUNEA DE IMUNITATE PARLAMENTARĂ

Instituția imunității parlamentare are o lungă tradiție [4]. În antichitate, tribunii romani beneficiau de imunitate, recunoscându-li-se ceea ce s-a transmis la noi sub denumirea de SACRO SANCTITAS. În epoca afirmării puterilor parlamentare, în opoziție cu regimurile absolutiste, parlamentele au elaborat reguli de natură să garanteze imunitatea membrilor săi. Ca răspuns la atitudinea curajoasă a lui Thomas Haxey, care în anul 1397, după ce a propus o moțiune care denunța obiceiurile scandaloase de la Curtea regelui Richard al II-lea, a fost arestat, Camera Comunelor a adoptat o atitudine hotărâtă pentru grațierea acestui membru al său. S-a afirmat cu deosebită vigoare prerogativa dreptului parlamentarilor de a dezbate aceste subiecte, fără niciun fel de presiune din partea autorității regale. Articolul 9 din Declarația drepturilor (Bill of Rights) din anul 1689 prevede în mod expres ca dezbaterile și actele membrilor Parlamentului vor fi protejate împotriva oricărui amestec sau presiuni din afară.
În Franța, unde tradițiile de libertate sunt atât de puternice, protecția memrilor Parlamentului pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului lor a fost consacrată prin Decretul din 23 iunie 1789, inițiat de Mirabeau, urmat de instituirea, printr-un alt Decret, din 26 iunie 1789, a unor măsuri menite să prevină incriminarea membrilor Adunărilor fără o autorizație prealabilă. Afirmând dreptul parlamentarilor, care exprimau VOINȚA POPORULUI, de a rezista PUTERII BAIONETELOR, Mirabeau preconiza asigurarea operei înfăptuite de către Parlament prin declararea inviolabilității persoanei deputaților care făceau parte din Statele generale. Constituția din anul 1791, document care conține pentru prima oară o dispoziție referitoare la imunitatea parlamentară, înscrie principiul potrivit căruia ” Reprezentanții națiunii pot fi arestați pentru acte criminale dacă sunt surprinși în flagrant delict sau în virtutea unui mandat de arestare, corpul legislativ va fi încunoștiințat de îndată, procedura neputând fi continuată până când acesta nu va hotărâ că învinuirile pot fi aduse”.
Cu trecerea timpului, imunitatea parlamentară s-a impus ca un element constitutiv al statutului parlamentarilor, fiind recunoscută astăzi în numeroase țări, mai ales europene, asupra cărora modelul francez care reglementează distinct lipsa răspunderii juridice ți inviolabilitatea a avut o influență predominantă, așa cum se recunoaște într-un studiu elaborat de Parlamentul European.
În ceea ce privește conținutul său, potrivit punctului de vedere exprimat de specialiștii români care au studiat această instituție, ” Imunitatea parlamentară este acea trăsătură a mandatului parlamentar în temeiul căreia parlamentarul este protejat față de eventualele presiuni sau abateri ce s-ar comite împotriva persoanei sale și care îi asigură acestuia independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și obligațiilor care-i revin potrivit Constituției și legilor” [5].
Într-o altă opinie, prin imunitatea parlamentară se înțelege ansamblul de dispoziții legale care asigură deputaților și senatorilor un regim juridic derogator de la dreptul comun în raporturile lor cu justiția și în scopul de a le garanta independența[6].
În condițiile prevăzute de Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, imunitatea parlamentară nu este susceptibilă de suspendare sau de întrerupere, nu se poate renunța la ea, fiind imperativă și de ordine publică. Imunitatea parlamentară poate fi ridicată numai de către Camera din care parlamentarul face parte [7].
Imunitatea parlamentară începe odată cu validarea mandatului de deputat sau de senator și încetează la data încheierii mandatului, în cazurile și în condițiile prevăzute de Constituție și legi.

3. FORMELE PRIN CARE SE MANIFESTĂ IMUNITATEA PARLAMENTARĂ

În literatura română de specialitate a fost subliniat faptul că protecția mandatului parlamentar rezultă din însăși rolul constituțional al Parlamentului, care exercită puterea suverană a poporului. O asemenea protecție este, prin urmare, imperios necesară pentru a asigura independența parlamentarului, contra oricăror presiuni, indiferent de ce natură ar fi acestea, și de a-i permite să-și exercite nestingherit atribuțiile. Constituția României precizează, de altfel, în alin.1 al art.69, că “În execitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului”, iar în alin.2 că ” Orice mandat imperativ este nul”.
Imunitatea parlamentară protejază, prin urmare, mandatul parlamentar în sine, motiv pentru care ea este considerată a avea un caracter obiectiv. În practică, imunitatea parlamentară este cunoscută sub două forme:
a) LIPSA RĂSPUNDERII JURIDICE pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului, iresponsabilitatea fiind considerată, în asemenea situații, o imunitate de fond, întrucât privește actele intrinseci mandatului și, totodată, funcțională, deoarece privește exercițiul acesteia și,
b) INVIOLABILITĂȚILE – situații în care imunitatea este de fapt o imunitate de procedură, care se referă exclusiv la răspunderea penală și contravențională, protejând persoana parlamentarului împotriva unor urmăriri pentru acțiuni care ar fi străine mandatului, abuzive sau vexatorii.
În ceea ce privește aspectul legat de LIPSA RĂSPUNDERII JURIDICE, vom avea în vedere împrejurarea că, în activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire și acțiune, astfel încât mandatul să fie exercitat eficient.
Specificul activității parlamentare presupune participarea la dezbateri, exprimarea de opinii, luării de atitudine (deseori critice), participarea lor la vot (deseori deschis). Pentru ca această participare să fie reală, parlamentarul trebuie să aibă siguranța că poziția sa deschisă, principială, nu-l va expune unor urmări juridice.
Întrucât are ca scop garantarea INDEPENDENȚEI OPINIILOR, lipsa răspunderii juridice constă în interdicția stipulată de art. 72 alin.1 din Constituția României în vigoare, de tragere la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului lor. Prin urmare, ea apără pe parlamentar în considerarea actelor săvârșite în exercitarea mandatului său, cum sunt votul, amendamentele, luările de cuvânt, întrebările și interpelările, rapoartele și avizele prezentate din partea comisiei din care face parte, etc. Cu alte cuvinte, iresponsabilitatea privește actele intrinseci mandatului, nu cele extrinseci exercițiului acestuia, urmărind să apere libertatea de exprimare și de decizie a parlamentarului. De aceea, în mod necesar, ea este absolută, atât în sensul că nu poate fi ridicată, cât și în cel care se referă la toate actele de exercitare a mandatului parlamentar și la toate formele de răspundere juridică. Totodată, ea este perpetuă, apărând pe parlamentar nu numai pe perioada mandatului, ci și ulterior. Ceea ce excede, însă, exercițiul mandatului nu intră sub incidența acestei imunități. Parlamentarul nu este peste lege, nu este mai presus de aceasta, și aici avem în vedere dispozițiile art.16 alin.2 din Constituție care dispune că ” Nimeni nu este mai presus de lege”. În consecință, actele parlamentarului ce nu sunt în exercițiul funcției sale pot atrage răspunderea lui, cum ar fi opiniile exprimate în presă, televiziune, radio, internet, discursuri la reuniuni publice – deoarece exercitarea mandatului este la Parlament, în organele sale de lucru, sau la tribuna acestuia, în îndeplinirea unor sarcini, stabilite prin Regulamentele camerelor, de Statutul deputaților și senatorilor, etc- incitarea la violență publică sau conducerea unor manifestări având ca scop tulburarea ordinii publice, proferarea de insulte – libertatea luptei politice implicând confruntarea de idei și argumente în cadrul dezbaterilor parlamentare – traficul de voturi sau traficul de influență, în general actele private. În astfel de situații, deputaților și senatorilor li se aplică normele dreptului comun. Prin extrapolare, iresponsabilitatea acoperă și pe cei care informează asupra celor petrecute la Parlament, dar numai în măsura în care o fac cu bună credință și nu ca scop de agitație, prin redarea tendențioasă a unor dezbateri și deformarea lor. Garantarea independenței opiniilor în cadrul confruntărilor politice din Parlamentul României nu este un privilegiu, astfel încât nu poate legaliza un abuz. De aceea, iresponsabilitatea juridică pentru votul și opiniile exprimate nu exclude răspunderea disciplinară pentru încălcarea regulamentelor, răspunderea politică a parlamentarului și nici răspunderea penală sau civilă pentru săvârșirea unor fapte străine mandatului pe care îl exercită. În schimb, ea privește actele săvârșite de parlamentar în incinta Parlamentului cât și în afara ei, dar în exercițiul unei însărcinări stabilite de Camere.
Rezultă, în mod evident, că iresponsabilitatea este o imunitate de fond, întrucât privește actele intrinseci mandatului și funcțională, întrucât privește exercițiul acestuia. Ea se referă la orice fel de răspundere: penală, civilă, contravențională, etc., chiar dacă prin acțiunile sale aduce prejudicii sau aceste actțuni ar putea fi considerate infracțiuni (imputații calomnioase, de exemplu) [8].
Spre deosebire de iresponsabilitate, INVIOLABILITATEA, este o IMUNITATE DE PROCEDURĂ și se referă exclusiv la răspunderea penală care implică nu numai trimiterea în judecată ci și aplicarea unor sancțiuni privative de libertate. Este un aspect al imunității parlamentare, ea protejează mandatul dar și parlamentarul împotriva urmărilor penale sau contravenționale privind acțiuni străine mandatului, abuzive sau vexatorii. Prin urmare, această imunitate suspendă doar declanșarea procedurii represive, cursul acțiunii penale sau contravenționale, pe toată durata cât o persoană are calitatea de parlamentar. Cu toate acestea, în sistemul actualelor reglementări, în România urmărirea poate fi încuviințată de către Camerele Parlamentului. Astfel, în situația infracțiunilor flagrante, un parlamentar poate fi reținut și supus percheziției, dar ministrul justiției este obligat să informeze neîntârziat președintele Camerei din care face parte parlamentarul, iar plenul Camerei respective are dreptul să dispună revocarea măsurii în cauză, dacă ea va fi apreciată ca neîtemeiată.
Este important de reținut, deci, că ridicarea imunității nu are nicio semnificație asupra calificării juridice a faptei și nici nu are valoarea unei prezumții de vinovăție, deoarece INVIOLABILITATEA reprezintă o imunitate de procedură, nu de fond, acționând numai pe durata mandatului.
Prevederile constituționale la care ne referim în ceea ce privește imunitatea parlamentară se cuvin a fi coroborate cu Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. Acestea aduc precizarea că imunitatea parlamentară are drept scop protejarea deputaților și senatorilor împotriva urmăririi judiciare și garantarea libertății de gândire și acțiune a acestora. Inviolabilitatea este deci temporară, adică se manifestă doar pe durata exercitării mandatului. Dacă ar fi perpetuă, s-ar transforma într-un privilegiu care, prin natura lui, este ireconciliabil cu democrația, cu libertatea și cu responsabilitatea inerentă demnității umane. Prin urmare, inviolabilitatea nu implică iresponsabilitatea. Totodată, Camerele Parlamentului pot ridica imunitatea, încuviințând reținerea, arestarea sau percheziția.
De asemenea, potrivit dispozițiilor alin.2 al art.72 din Constituția României se dispune că ” Deputații sau senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se poate face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Compența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție”.
În ceea ce privește procedura ce trebuie urmată în cazul unei cereri de reținere, arestare, percheziție sau trimitere în judecată penală sau contravențională a unui parlamentar, aceasta comportă sesizarea președintelui Camerei respective de către Procurorul General, care urmează să aducă la cunoștința parlamentarilor, în ședință publică, cererea menționată. Solicitarea respectivă va fi examinată mai întâi de Comisia Juridică de numiri, disciplină, imunitați și validări, care va stabili dacă există motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea Comisiei se adoptă cu votul secret a cel puțin jumătate plus unu din membrii comisiei. Abia ulterior raportul urmează să fie supus plenului Camerei respective, care va decide prin vot cu o majoritate de jumătate plus unu din numărul membrilor acesteia.

4. IMUNITATEA PARLAMENTARĂ ÎN DREPTUL COMPARAT

În dreptul constituțional comparat, imunitatea parlamentară pentru opiniile exprimate se regăsește în cvasitotalitatea Constituțiilor statelor lumii și a Regulamentelor parlamentare. Se admite, de regulă, că niciun parlamentar nu poate să fie urmărit, civil sau penal, datorită declarațiilor făcute și voturilor exprimate în exercițiul funcțiilor sale. Această imunitate este denumită în doctrină imunitate profesională sau iresponsabilitate penală absolută. Întâlnim, astfel, imunitatea pentru opinii în Constituțiile: Belgiei, Spaniei, Franței, Greciei, Italiei, Luxemburgului, Portugaliei și altor state. În cazul Constituției Irlandei, imunitatea vizează atât opiniile exprimate verbal, cât și în scris (art.15 alin.12). De asemenea, Constituția Olandei, în art.71 se referă atât la afirmațiile făcute de parlamentari în ședințele Stărilor Generale și comisiilor parlamentare, dar și la comunicările pe care ei le-au adresat acestora în scris. La acest tip de imunitate nu poate renunța niciun parlamentar (Constituția Armeniei). Constituțiile Ciprului și Finlandei dispun că libertatea de expresie îi pune la adăpost pe parlamentari de orice fel de răspundere civilă sau penală. Constituția Germaniei înscrie și ea acest tip de imunitate în art.46 alin.1, dar precizează că aceste dispoziții nu se aplică în cazul injuriilor defăimătoare. Alte Constituții stipulează că insultele și afirmațiile calomnioase, defăimătoare, nu pot să protejeze pe autorii lor împotriva răspunderii civile (Armenia, Croația, Germania, Danemarca, Lituania, Letonia, Polonia, Slovacia).
În afară de imunitatea profesională sau iresponsabilitatea penală absolută, parlamentarii se mai bucură de o imunitate materială, care este denumită și imunitate relativă, neprofesională sau inviolabilitate. Astfel, de regulă, un parlamentar nu poate să fie arestat, cercetat sau urmărit în materie criminală sau corecțională, fără autorizarea Camerei din care face parte, afară de cazul în care el este surprins asupra faptului sau imediat după comiterea lui. În unele cazuri, chiar dacă parlamentarul a fost surprins în flagrant, el nu poate fi arestat decât dacă infracțiunea este pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin cinci ani (Croația, Cipru, Macedonia, Slovenia) sau de cel puțin șase luni (Finlanda). În Italia este necesară autorizarea Parlamentului pentru interceptarea – indiferent în ce fel – comunicațiilor parlamentarului sau pentru controlarea corespondenței acestuia. Se admite principiul că pentru orice arestare, cercetare sau anchetă, autoritatea competentă trebuie să informeze președintele Adunării (al Parlamentului). În schimb, în cazul unor infracțiuni minore, parlamentarul răspunde numai în fața organului disciplinar al Adunării (Cehia, Polonia). În Danemarca, însă, este posibilă urmărirea parlamentarilor și pentru asemenea categorii de infracțiuni, considerate minore.
În ceea ce privește durata imunității, soluțiile diferă în dreptul comparat. În general, se disting trei sisteme: țări care recunosc imunitatea pe toată durata mandatului(Germania, Argentina, Austria, Brazilia, Camerun, Danemarca, Spania, Olanda, Israel, Italia, etc), țări care recunosc imunitatea numai pe durata sesiunii Parlamentului (Belgia, S.U.A., Finlanda, Franța, Iordania, Kuweit, Lienchenstein, Monaco, Coreea, Elveția, etc), și țări care recunosc imunitatea numai pe timpul duratei sesiunii, precum și un număr de zile înainte și după sesiune (Australia 40 de zile, Bangladesh 15 zile, Canada 40 de zile, India 40 de zile, Pakistan 14 zile). Situații cu totul singulare le oferă Olanda și Suedia, în care imunitatea parlamentară este pe viață. În Olanda, imunitatea nu poate fi niciodată ridicată, dar, în Suedia, ea poate fi ridicată de Rikstag, cu o majoritate de cinci șesimi.
Cu privire la PROCEDURA DE RIDICARE A IMUNITĂȚII PARLAMENTARE, sunt utilizate mai multe sisteme. În Belgia, de pildă, președintele Camerei, după ce primește sesizarea Procurorului General, informează parlamentarul în cauză în legătură cu situația ce i se impută, după care transmite observațiile acestuia Procurorului General și numai dacă acesta depune o nouă cerere de ridicare a imunității va fi informată Camera. Numai ulterior Comisia Juridică întocmește un raport asupra căruia Camera hotărăște în ședința plenară. În Elveția, Camera sesizată cu o cerere de ridicare a imunității din partea Procurorului General, constituie, în primul rând, ea însăși, o comisie specială care analizează această solicitare. De abia ulterior raportul Comisiei este supus Comisiei pentru problemele juridice. În Franța, președintele Camerei decide, la recomandarea Biroului Camerei. În Polonia, Procurorul General trebuie să depună o solicitare, spre a putea obține autorizarea de a urmări, aresta sau încarcera un parlamentar, în biroul Camerei din care parlamentarul face parte. Acesta transmite solicitarea Comisiei care se ocupă de reglementarea problemelor cu privire la deputați sau senatori, dintre membrii Parlamentului.
În anumite situații, Comisia parlamentară de anchetă trebuie să-și prezinte concluziile într-un anumit interval de timp (30 de zile în Italia). În alte cazuri, cum este exemplul Danemarcei, punerea sub acuzare a unui parlamentar, cu excepția flagrantului delict, nu se poate face decât cu consimțământul acestuia (art.57). În Irlanda, cu excepția cazului de trasare și al infracțiunilor contra ordinii publice, membrii Camerelor nu pot fi arestați în incinta Parlamentului sau când se duc de la o Camera la alta (art.15 pct.13).
Ridicarea imunității parlamentare implică, de cele mai multe ori, majoritatea absolută a parlamentarilor sau majoritatea voturilor exprimate. În Polonia, pentru ridicarea imunității parlamentare, se cere o majoritate de două treimi, iar în Finlanda, o majoritate de cinci șesimi din numărul parlamentarilor. Există însă și situații specifice, ca de pildă în Grecia, unde dacă în termen de 40 de zile de la primirea cererii de ridicare a imunității parlamentare Camera nu se pronunță, autorizația este considerată ca fiind definitiv refuzată și nu poate fi formulată o nouă plângere.

5. ASPECTE ALE PRACTICII CURȚII CONSTITUȚIONALE CU PRIVIRE LA IMUNITATEA PARLAMENTARĂ

În clarificarea problemelor teoretice și practice ale imunității parlamentare, o însemnătate deosebită prezintă și punctele de vedere exprimate de Curtea Constituțională, în calitate de garant al supremației Constituției. Din jurisprudența acesteia, reținem:
a) Prin Decizia Curții Constituționale a României nr.45/1994 privind constituționalitatea Regulamentului Camerei Deputaților, Curtea Constituționala a reținut, în considerentele deciziei, unele aprecieri privind IMUNITATEA.
“Definiția dată imunității parlamentare este inutilă și, desigur, neconstituțională, deoarece art.69 și art.70 din Constituție îi delimitează sfera. Modul de redactare a alin.2 este neconstituțional fiindcă ambiguitatea sa poate primi interpretări care depășesc această sferă”.
b) Prin Decizia nr.46/1994 privind constituționalitatea Regulamentului Senatului, Curtea Constituțională a reținut în considerentele Deciziei, unele aspecte privind IMUNITATEA, precum:
La art.149, alin.2 din Regulament, referirea fără nici o circumstanțiere la protejarea senatorilor împotriva urmăririlor judiciare este neconstituțională întrucât, potrivit dispozițiilor art.69 din Constituție, ea prevede doar urmărirea judiciară penală sau contravențională abuzivă, așa încât poate fi ridicată de către Cameră, precum și numai pe perioada mandatului, fiind legată de calitatea de senator. Numai independența opiniilor, prevăzută la alin.3 al acestui articol are, conform art.70 din Constituție, un caracter absolut.
Potrivit reglementărilor art.69, alin. 1 din Constituție, senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat, sau trimis în judecată penală sau contravențională, fără încuviințarea Senatului. Rezultă din această prevedere constituțională, că imunitatea parlamentară constituie o măsură de protecție constituțională a mandatului parlamentar, astfel încât, având în vedere caracterul său imperativ, ea nu poate fi extinsă și nici restrânsă printr-un act subordonat Constituției. Esența acestei dispoziții constă în aceea că poate fi ridicată numai de Cameră și numai în considerarea temeiului de fapt și de drept care justifică reținerea, arestarea, percheziționarea sau trimiterea în judecată penală sau contravențională a senatorului.
Articolul 149 alin.5 și 8 din Regulament adaugă însă o nouă modalitate de înlăturare a imunității parlamentare, suspendarea imunității parlamentare. Această modalitate este neconstituțională pentru următoarele motive:
– imunitatea parlamentară și ridicarea ei fiind reglementate de Constituție, Regulamentul ca și legea de altfel, nu pot modifica acest regim, prin regulament se pot stabili numai normele procedurale de aplicare în cadrul activității parlamentare;
– suspendarea imunității înlătură, pe perioada răspunderii, protecția constituțională pe care o reprezintă imunitatea parlamentară, conform art.69 alin. 1 din Constituție, această protecție, însă, nu poate fi înlăturată pe o perioadă de timp, ci numai întreruptă în vederea aplicării unor norme procedurale coercitive pe care o reprezintă reținerea, arestarea, percheziționarea sau trimiterea în judecată penală ori contravențională, în funcție de un motiv determinat și în limitele acestui motiv, de aceea suspendarea imunității modifică statutul constituțional al senatorului, ceea ce este contrar naturii juridice a regulamentului, ca act subordonat Constituției.
– în afară de faptul ca suspendarea imunității este o modalitate ce nu se regăsește în general într-un regim democratic, întrucât este contrară rațiunii însăși a imunității parlamentare, permițând ca o minoritate politică indezirabilă să fie supusă unui regim discriminatoriu, este de observat ca grupul parlamentar, senatorul, deputatul și Comisia juridică de numiri, disciplină, imunități și validări nu sunt subiecte ale represiunii penale pentru a fi în drept să ceară ridicarea impedimentului constituțional pentru declanșarea acestei represiuni pe care o reprezintă imunitatea parlamentară, în ce privește referirea la deputați, ea este contrară și principiului autonomiei regulamentare, potrivit dispozițiilor art.61, alin.1 din Constituția României.
În concluzie, imunitatea parlamentară nu poate fi nici extinsă, nici restransă printr-un act subordonat legii fundamentale, ea nu poate fi suspendată și poate fi ridicată doar de Cameră și numai în considerarea temeiului de fapt și de drept care justifică luarea acestei măsuri.
c) Prin Decizia Curții Constituționale a României nr.63/1997 s-a stabilit că ridicarea imunității parlamentare privește exclusiv faptele în considerarea cărora s-a adoptat o asemenea măsură; odată cu încetarea mandatului încetează și imunitatea a cărui protecție o asigură: unui nou mandat îi corespunde o nouă imunitate, ceea ce ar presupune ridicarea ei potrivit dispozițiilor regulamentare, nu constatarea ridicării imunității într-un mandat anterior.
d) Decizia Curții Constituționale nr.319/19 iunie 2013 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1, punctul 18 (referitoare la modificarea art.24) și ale art.1, punctul 19 (referitoare la introducerea art.24, indice 2) din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, obiecția de neconstituționalitate fiind transmisă de președintele României, prin Adresa nr. 336/20 aprilie 2013.
e) Decizia Curții Constituționale nr.260/8 aprilie 2015, referitoare la sesizarea de neconstituționalitate a dispozițiilor art.173 din Regulamentul Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României nr.318 din 11.05. 2015.

6. CONCLUZII

În ultimul timp s-au purtat, cu precădere – în presă, televiziune, mijloace informatice de comunicare, dar mai ales în cercurile politice – numeroase discuții în legătură cu semnificația, întinderea și chiar propuneri de restrângere a limitelor imunității parlamentare. Astfel, au fost formulate critici nu numai la adresa modului în care funcționează mecanismul practic de ridicare a imunității parlamentare, dar și în legătură cu conceptul în sine și semnificația instituției ca atare. Discuțiile ample purtate în România în rândul juriștilor converg în a evidenția valoarea instituției imunității parlamentare, concepută nu ca o UMBRELĂ la adapostul căreia un membru al legislativului ar beneficia de libertatea de a se comporta oricum ar dori, chiar sfidând legea, ci numai ca un instrument indispensabil definirii libertății sale de opinie.
O democrație pluralistă nu poate exista fără asigurarea independenței și demnității reprezentantei naționale. Este și motivul pentru care imunitatea parlamentară are caracter imperativ, nu constituie un simplu drept subiectiv al parlamentarului la care el poate renunța. Ea este de ordine publică și deci poate fi invocată din oficiu și oricând, nu doar de cel interesat, făcând parte din statutul parlamentarului care, la rândul său, este de ordine publică.
Prin urmare, imunitatea parlamentară trebuie abordată numai în lumina acestor considerente și privită ca o consecință firească a mandatului parlamentar, ca un atribut al calității de parlamentar la care acesta nu poate renunța. În același timp, procedura pentru ridicarea imunității parlamentare nu poate fi asimilată în niciun caz unei proceduri ce ar solicita o majoritate certă numai în cazul revizuirii Constituției. Totodată, în mod cert, trebuie să plecăm și de la considerentul că, deputații și senatorii, odată aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, dobândesc o anumită autonomie față de cei care i-au ales și chiar față de formațiunile politice din care fac parte. În numele unei discipline de partid, un deputat sau senator nu poate fi obligat să acționeze împotriva propriilor sale convingeri. În cadrul precedentelor și chiar actualei legislaturi au existat numeroase cazuri de deputați și senatori care au părăsit formațiunile politice cărora le aparțineau, preferând mai curând să renunțe la calitatea lor de membri ai unor partide sau formațiuni politice decât la modalitatea independentă de exercitare a mandatului lor. Ideea de mandat imperativ este fireste, inacceptabilă, neputându-se concepe într-un stat de drept ca un deputat sau un senator să fie obligat, în mod expres nici de alegătorii săi, la susținerea unei anumite poziții sau revendicări.
Evident, în cazul în care deputații sau senatorii se îndepărtează cu totul de la pozițiile de principiu dictate de apartenența lor la un anumit partid, acesta este, desigur, în drept de a nu-i mai considera printre aderenții săi. Tendința în ceea ce privește reglementarea constituțională a imunității parlamentare constă în raportarea acesteia la exercițiul concret al mandatului de senator sau deputat. În afara acestora, orice parlamentar este tratat, din punct de vedere penal, ca orice alt cetățean.

https://artpres.ro/wp-content/uploads/2022/09/semnatura-Titi-Sultan-1-300x88.png